Archive for the ‘Politica’ Category

Vremea indicațiilor prețioase a trecut

20 Februarie 2014

O întâmplare petrecută la jumătatea săptămânii trecute mă îndeamnă să mă întreb dacă nu cumva chiar au dreptate cei care acuză instituțiile comunitare că sunt prea bugetofage într-o Europă aflată în criză și care are nevoie de politici eficiente, nu de aflat în treabă.

Este vorba despre demersurile a doi eurodeputați, unul din Polonia (Janusz Wojciechowski, conservator), iar altul din Italia (Andrea Zanoni, liberal). Ei au făcut o vizită în România, însoțiți de o echipă de experți, și i-au adresat o scrisoare publică premierului Victor Ponta.

Credeți că vizita lor a avut drept obiect îngrijorările cu privire la proasta funcționare a STS? Sau proiectele românești blocate fără motiv la Bruxelles? Credeți că pe cei doi îi interesează soarta românilor care încă trăiesc foarte rău sau, eventual, cea a părinților copilului ucis de câini maidanezi?

Nu: cei doi europarlamentari au insomnii din cauza… condițiilor în care trăiesc câinii comunitari din România.

Să ne-nțelegem: actualul Parlament European va fi dizolvat peste mai puțin de trei luni. Nimeni nu știe câți dintre actualii euro-parlamentari îți vor recâștiga mandatele (deși este cert că mulți își fac deja campanie electorală). Europa, în același timp, se confruntă cu probleme grave, de la șomajul în rândul tinerilor – endemic în aproape toate cele 28 de state membre –, la atacurile la adresa spiritului european, care se înmulțesc în țările bogate. România însăși are probleme, de la cea politică la permanentul comportament neconstituțional al președintelui Traian Băsescu. Dacă se mai pot admite anchete sau demersuri ale unei instanțe europene pe cale de a fi dizolvată și înlocuită, acestea ar trebui să vizeze problemele fundamentale ale Uniunii.

În aceste condiții, doi eurodeputați, care nici nu sunt ecologiști, vin și ne împuie capul cu indicații prețioase pe tema… câinilor comunitari. Cheltuind, cu această deplasare profund inutilă în România, o groază de bani din bugetul PE, bani care ar fi putut fi utilizați pentru o cauză mai nobilă. Bunăoară, chiar pentru îmbunătățirea situației câinilor comunitari!

Le sugerez euro-parlamentarilor, mai ales celor aflați deja în campanie electorală, dacă nu vor să alimenteze tot mai mult discursul (și succesul electoral) al euro-scepticilor, să se ocupe de teme mai serioase. Nu contrapun situația animalelor celei a oamenilor. Dar mă întreb dacă, în condițiile în care criza a sărăcit procente însemnate din cetățenii europeni (înclusiv în statele bogate), nu e curată demagogie să îți faci campania pe tema animalelor din România, în loc să abordezi tema sărăciei din Polonia și, respectiv, a sărăciei și șomajului din Italia.

Suntem mai mult decât dispuși să primim ajutor de la toți partenerii noștri europeni. Dar ajutor (constând în expertiză, consiliere, know-how și, nu în ultimul rând, finanțare), nu indicații prețioase. Vremea acestora din urmă a trecut din 1989.

Bătălia politică să rămână în Parlament!

2 Decembrie 2013

Nici nu începuse dezbaterea Legii Bugetului de Stat al României pe anul 2014 în plenul Parlamentului, și unul dintre liderii marcanți ai PDL, celebrul domn Gheorghe Flutur, amenința că, dacă nu vor fi adoptate amendamentele partidului pe care îl reprezintă, vom avea de-a face cu marșuri și manifestații de stradă.

Este o amenințare mult mai gravă decât lasă să se înțeleagă completa neputință politică a PDL, ca și nereprezentativitatea dlui Gheorghe Flutur personal, care după ce a fost învins la scor la alegerile pentru Consiliul Județean, nu a reușit să câștige nici colegiul, deci e greu de spus pe cine mai reprezintă, în afara unor interese de grup și personale.

Le amintesc colegilor din PDL că au guvernat după cum li s-a dictat de la Cotroceni, timp de trei ani și jumătate, în care au făcut de patru ori bugetul. De fiecare dată l-au construit în deplina ignorare a unei opoziții care, chiar și înainte de a se fi constituit USL, era mult mai puternică decât este PDL azi. Au prevăzut în el investiții pe care nu le-a văzut nimeni și despre care controalele ministerelor și guvernului au arătat că n-au fost altceva decât colecții de ilegalități.

Au alcătuit Bugetul de Stat pe 2011 încălcându-și propria lege prin care au tăiat cu 25% salariile bugetarilor. Căci legea era prevăzută a-și înceta efectele la 1 ianuarie 2011, dar bugetul pe 2011 a fost alcătuit ca și cum ea ar fi fost valabilă și după această dată. Rezultatul au fost nenumăratele procese deschise împotriva diferitelor institituții ale statului, câștigate până acum fără excepție de către salariați, și al căror decont continuăm să îl plătim noi, și acum, deși nu noi am încălcat legea.

În toate aceste operațiuni, opoziția de atunci a acționat strict în cadrul Parlamentului. Nu ne-a convenit faptul că majoritatea din jurul PDL, creată se știe cum și unde, trecea peste absolut toate amendamentele noastre. Dar, deși aveam o capacitate mult mai mare decât PDL de a muta în stradă dezbaterea, nu am făcut-o. Cu toate încercările presei prezidențiale de a demonstra contrariul, e limpede că în nici una dintre manifestațiile de stradă – puține – din timpul regimului Băsescu nu a fost amestecată opoziția de atunci. Nici una dintre aceste manifestații nu a fost legată de vreo dezbatere parlamentară sau de respingerea vreunei inițiative social-democrate sau liberale. Am preferat să ne sacrificăm dreptatea, care am fost convinși că e de partea noastră, decât să periclităm unul dintre principiile democratice de bază, și anume cel care spune că disputele și dezbaterile politice se poartă în Parlament și numai în Parlament.

Fac apel la urmele de rațiune politică rămase în PDL pentru a risipi echivocul în care aruncă acest partid declarații și intenții de genul celor exprimate de dl Gheorghe Flutur. Unde am ajunge – și, în primul rând, unde ar ajunge PDL? – dacă ne-am scoate toți oamenii în stradă de câte ori nu suntem de acord cu preopinentul politic? Ce s-ar alege de democrație dacă în locul Parlamentului am reinstala – cum dorea președintele din umbră al PDL, Traian Băsescu, pe vremea când era popular – legea străzii?

Parlamentul ar trebui să intervină, când apar asemenea declarații, incompatibile cu statutul de membru al înaltului for, singurul depozitar al suveranității națiunii.

Mesajul domnului Președinte Ion Iliescu adresat Consiliului Național al Partidului Social Democrat

10 Noiembrie 2013

 Dragi prieteni,

       

Doresc să spun câteva lucruri, pe care le consider importante în acest moment politic. Vă vorbesc din propria experiență, pentru că în acești ani am trecut, alături de partid, și prin experiența guvernării, și prin aceea a opoziției. Cred că împreună am învățat ceva din ambele ipostaze, și nu e bine să ignorăm acele lecții.

Când ajungem la guvernare, trebuie să fim atenți, pentru că prea mulți oameni, de la vârful până la baza partidului, sunt integrați în actul administrativ, slăbind astfel partidul, capacitatea sa organizatorică și de mobilizare. Nu este cazul să repetăm erori din trecut, și să trecem activitatea de partid în plan secundar.    

Realitatea este una și aceeași: partidul trebuie să funcționeze la fel, fie că este la guvernare, fie că este în opoziție. Consiliul Național trebuie să adopte o serie de măsuri pentru întărirea muncii organizatorice, pentru activizarea partidului, pentru prezența sa mai pregnantă în spațiul public.

PSD are nevoie de întărirea identității sale de stânga, și trebuie să răspundă nevoii societății, de a defini mai clar ce înseamnă ”stânga” și ”dreapta” în România prezentă și viitoare.

PSD are obligația să vină cu idei și valori care pot structura o stângă adaptată nevoilor și așteptărilor ”poporului de stânga”. Asta înseamnă în primul rând întărirea valorilor tradiționale de solidaritate, de echitate și de justiție socială, cărora trebuie să le adăugăm valori noi, legate de protecția mediului, de democrația directă și participativă, de întărirea spiritului civic, de implicarea cetățeanului în viața publică.

Anul de când ne aflăm la guvernare a scos la iveală, mai pregnant ca oricând, nevoia de stat. Este o realitate faptul că asistăm la o slăbire a capacității sale administrative, a puterii sale de a face bine, de a fi partenerul cetățeanului. Reforma statului este o nevoie urgentă a României. Din păcate vechea guvernare a întărit statul în dimensiunea sa represivă.

În schimb, dimensiunile economică și socială ale statului s-au diminuat dramatic, iar cetățenii sunt, pe bună dreptate, extrem de nemulțumiți. Statul nu mai este organizatorul solidarității naționale și sociale. Aceste lucruri trebuie să se schimbe radical în bine.

Sunt teme care se vor regăsi și în campania electorală pentru alegerile europene. Trebuie să spunem oamenilor cum pot profita de oportunitățile oferite de aderarea noastră la Uniunea Europeană. Nimeni n-a spus că va fi ușor după aderare, dimpotrivă. Am avertizat că greul începe după aderare.

Este imperios necesar să ne facem un plan, ca națiune, și să-l aplicăm consecvent. Ca partid, ne propunem să câștigăm alegerile europene de o manieră convingătoare. Pentru asta există o condiție: succesul guvernării. De acest succes depinde scorul nostru în alegeri. Guvernul Ponta trebuie să reușească ceea ce și-a propus. A avut o serie de realizări, propune lucruri realiste și fezabile, în acord cu programul cu care USL a câștigat alegerile.

Lucrurile bune făcute la guvernare trebuie consolidate, mai ales în plan economic și social. Avem nevoie de noi investiții, de noi locuri de muncă, trebuie să luăm decizii sensibile, în domenii controversate. Guvernul are obligația ca, înainte de a lua astfel de decizii, să construiască un cât mai larg posibil consens în clasa politică și în societate.

Câteva cuvinte despre USL. Pentru România și pentru români ar fi un lucru foarte bun dacă USL ar funcționa până la termenul propus, adică până la alegerile parlamentare din 2016. Orgoliile și micile războaie personale nu-și au nici locul, nici sensul, în USL. Războiul declarațiilor este și el inutil și nedorit. Avem niște răspunderi față de români, și trebuie să ni le asumăm cu toată seriozitatea.

Închei spunând că am încredere în inteligența colectivă a celor care răspund de destinele PSD. Acest Consiliu Național, modul în care a fost organizat, calitatea dezbaterilor, toate acestea sunt o dovadă de maturitate și de responsabilitate. Ceea ce decidem acum trebuie aplicat de toți membrii partidului nostru, indiferent de poziția lor, într-un spirit de solidaritate exemplar. Vă mulțumesc pentru atenție! Succes în tot ceea ce faceți!    

          

Mineriadă sau potemkiniadă?

18 Iulie 2012

În spaţiul nostru public bântuie, cum spunea odinioară un clasic cu barbă, o fantomă. Fantoma mineriadei. Aruncată, din când în când, ca o anatemă la adresa adversarilor, ca o mantră care amuţeşte orice replică şi blochează orice interogaţie, ea reapare ciclic în discursul public, deşi nici astăzi nu ştim cu adevărat ce s-a întâmplat atunci, iar fiecare are versiunea sa asupra dramaticelor evenimente. Când cineva rămâne în pană de argumente, când doreşte să îşi îngroape adversarul pe care altfel nu îl poate doborî, rosteşte „Mineriadă! Minerule!”. Nici măcar amănuntul că mineritul este pe cale de dispariţie, în România, nu îl descumpăneşte pe cel care se crede legatarul intelectualilor bătuţi pe stradă (nu întotdeauna de mineri), în iunie ’90.

Astfel, nici nu începuse bine procesul de suspendare a lui Traian Băsescu, că o „echipă de zgomote” a şi lansat în aer acuzaţia apocaliptică: „Mineriadă!”.

Nu conta că o asemenea comparaţie este o enormitate, care jigneşte inteligenţa unui copil de clasa a treia. Că, în sine, acuzaţia reprezintă un atac dur, mai dur decât bâtele minereşti, la adresa unor elemente ale democraţiei (pentru a căror existenţă şi bună funcţionare au murit oameni, în decembrie ’89, şi au luat bătaie alţi oameni, în 14-15 iunie 1990), asta nu a părut să-i deranjeze deloc pe promotorii ideii de „lovitură de stat”.

E o întâmplare, ţine de sărăcia de idei a multora dintre oamenii noştri publici, sau este o fatalitate a spiritului nostru naţional, „iute la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, cum scrie cronicarul?

Mai întâi şi mai întâi, să subliniem că tot ce s-a petrecut, în săptămâna care a dus la suspendarea lui Traian Băsescu, s-a petrecut în interiorul unor instituţii democratice, fără nici un fel de ingerinţă din partea străzii. Nu au existat demonstraţii care exercite presiuni asupra Camerelor, nici asupra Curţii Constituţionale, nu au existat ameninţări de nici un fel, asupra nici unei părţi. Cel suspendat, Traian Băsescu, a fost parte activă la toate dezbaterile, atât prin prezenţă personală, cât şi prin partidul său marionetă, PDL. Atât de netulburat a fost Băsescu în manifestările sale, încât şi-a permis din nou să jignească Parlamentul, ieşind din sală atunci când nu i-a convenit ce auzea. Nimeni, nici Traian Băsescu, nici pedeliştii, nici susţinătorii lor din presă şi din diferite ONG-uri, cu sau fără acoperire, nu au fost împiedicaţi în nici un fel să îşi exprime opinia şi nici nu au suferit vreo consecinţă în urma exprimării acestei opinii. Nu a existat cenzură la televiziune, în presa scrisă sau în spaţiul virtual.

Cât despre arestări şi anchete – din cele la care a luat parte, ca procuror, Monica Macovei –, nici nu e cazul să deschidem discuţia. Singurul dosar deschis în acele zile a fost împotriva… ministrului Afacerilor Externe, Andrei Marga. Component al Puterii, nu al Opoziţiei. Cred că, în iunie 1990, nici măcar minţile cele mai fanteziste nu şi-ar fi putut imagina că, în plină mineriadă, Parchetul îndrăzneşte să îi facă dosar penal unui ministru în funcţie!

În al doilea rând, ceea ce s-a petrecut în „săptămâna despărţirii” mai prezintă o deosebire esenţială faţă de mineriada din 1990. Este vorba de absenţa aparatului de represiune. Totul s-a desfăşurat, în ciuda patimilor care au debordat dinspre tabăra băsistă, fără violenţe fizice sau verbale, fără arestări legale sau ilegale, fără reţinerea de persoane în tabere improvizate ş.a.m.d. Cei care strigau că este mineriadă, o făceau pe stradă, în faţa camerei de luat vederi, în deplină siguranţă personală. Aş spune chiar că este un semn de oarecare civilizaţie politică faptul că taberele, profund separate în convingerile lor, au protestat la distanţă de un carosabil una de alta, fără să se ajungă la violenţe relevante. În acea Germanie care ne dă lecţii de democraţie şi civilizaţie, demonstraţiile simultane ale extremei stângi şi ale extremei drepte duc invariabil la lupte de stradă, care, la noi, din fericire, nu au existat.

Un al treilea element care diferenţiază radical suspendarea preşedintelui de mineriada din 1990 este faptul că, spre deosebire de victimele minerilor, acum suporterii preşedintelui debarcat au benefeciat de un foarte solid sprijin mediatic, internautic şi instituţional. Chiar suspendat, preşedintele îşi păstrează prerogativele, iar cei din instituţiile direct subordonate – ca SPP, STS, ca să nu mai vorbim de Parchetul General, DNA şi ANI – au continuat să îl sprijine subteran. În fapt, acoperirea mediatică a taberei băsiste este mult mai mare decât sprijinul real de care se bucură în rândul populaţiei sau decât ponderea ei politică adevărată, aşa cum reiese din alegeri şi din Parlament.

Dar cea mai mare impostură a celor care au strigat „Mineriadă!” o constituie caracterul celor două confruntări, a căror apropiere s-a încercat. Mineriada din 1990 a fost o manifestare de luptă a unui grup social împotriva altor grupuri sociale, pe fondul slăbiciunii statului de drept şi al paraliziei instituţiilor, începând chiar cu Poliţia. Acum nu avem de-a face cu aşa ceva. Susţinătorii lui Traian Băsescu nu sunt intelectualii şi „elita” naţiunii, iar adversarii lui nu sunt minerii şi „canalia de uliţi”. Grupurile sociale sunt, cred, egal reprezentate şi într-o parte şi în cealaltă, cu observaţia că, după cum o va recunoaşte Băsescu însuşi, grosul naţiunii este împotriva lui. Iar statul de drept este la locul lui, ceea ce împiedică o tabără să încerce să o suprime pe cealaltă, ca în ’90.

A existat, totuşi, ceva similar între mineriada din 1990 şi ce s-a întâmplat la începutul prăbuşirii regimului Băsescu. Este vorba de acoperirea externă. Care s-a produs pe cam aceleaşi canale (le-aş spune securistice, dacă n-aş şti că între timp Securitatea s-a fracturat şi multiplicat), a implicat cam aceiaşi interlocutori occidentali şi a avut acelaşi caracter vexant pentru România şi pentru naţiunea noastră.

Moment în care trebuie să răsturnăm, hegelian, analiza şi să ne întrebăm: nu cumva, în mod inconştient, la asta se referea Monica Macovei atunci când arunca acuzaţia „Mineriadă!”? La faptul că forţele politice pe care le susţinea ea vor încerca să exploateze în acelaşi mod sensibilităţile şi ignoranţa Occidentului, spre a forţa, din exterior, voinţa politică a naţiunii?

Mie mi se pare că e evident. „Mineriada” Monicăi Macovei a fost, în realitate, o potemkiniadă. O butaforie, montată pentru ochii orbi ai Occidentului.

Ceea ce este cu adevărat grav, este că susţinătorii lui Băsescu nu s-au sfiit să folosească recunoscute canale anti-româneşti, spre a-şi atinge scopurile. N-are rost să ne facem că nu observăm. N-are sens ca, în numele parteneriatului european, să vorbim despre unii parteneri de-ai noştri cu scrupule diplomatice pe care ei nu le au atunci când vorbesc despre noi. E limpede că aderarea României la Uniunea Europeană n-a fost întâmpinată cu unanimitate, e limpede că din multe puncte de vedere (Schengen, dreptul la muncă) suntem încă trataţi, de către unii parteneri, cu un dispreţ prost ascuns. Asta e situaţia, trebuie să ne obişnuim cu ea, mai ales că nu-i exclus ca în timp, să dezvoltăm şi noi aprehensiuni faţă de anumiţi parteneri europeni.

Însă folosirea acelor parteneri – parlamentari, comisari europeni, chiar guverne – care refuză, absurd, să ne trateze drept europeni, pe post de komisari faţă de Parlamentul şi Guvernul de la Bucureşti, consider că este o faptă impardonabilă, iar cei care au comis-o s-au descalificat pe veci. Cu atât mai mult cu cât au făcut-o minţind şi dezinformând.

Corolarul potemkiniadei bucureştene îl constituie aşa-zisele cerinţe ale Comisiei Europene. Din ele se vede nu numai că, dominată de PPE, Comisia nici măcar nu s-a ostenit să asculte ce au de zis Bucureştii oficiali. Ci şi că ne consideră, pe noi, cetăţenii României, proşti de dăm în gropi: pretinzând că apără democraţia şi Constituţia României, Comisia Europeană a cerut, de exemplu, alegerea Avocatului Poporului prin… consens. În condiţiile în care 1) Constituţia României nu prevede acest consens, şi 2) Avocatul Poporului este ales de Parlament, în care, ca în orice parlament democratic din lume, funcţionează regula majorităţii. Sună deja a Orwell, dacă nu a Eugen Ionescu.

Nu m-aş grăbi, aşadar, să o acuz doar pe Monica Macovei de dezinformarea oficialilor europeni. E indubitabil că, aşa cum s-a întâmplat şi în 13-15 iunie 1990, dezinformarea venită de la Bucureşti a găsit un pat germinativ extrem de favorabil, în numeroasele resentimente care există, justificat şi mai ales nejustificat, în Occident faţă de noi. Ce trebuie să acuzăm, este că acum acest pat germinativ a fost folosit conştient de către băsişti. Fapt care arată cât de mult le pasă de ţară şi cât de propriile scaune.

Aşadar, butaforie în faţă, prejudecăţi în spate. Nimic care să justifice, cât de cât, pretenţia băsiştilor că au fost victimele unei acţiuni similare celei din ’90. Şi, înainte de toate, nimic care să justifice mizerabila defăimare a României. Aşa cum este ea, ţara noastră a fost perfect capabilă să gestioneze politic o situaţie potenţial periculoasă, fără violenţă şi fără a se abate un milimetru de la traseul ei euro-atlantic. Care e istoric şi, vorba lui nea Mişu, nu se-mpiedică de-un ciot!

O senzaţională descoperire arheologică la Sarmizegetusa Regia

16 Iulie 2012

Un arheolog îmi trimite, în premieră şi în exclusivitate, un senzaţional document, care conţine transcrierea unei plăcuţe epigrafe, descoperite nu demult la Sarmizegetusa Regia. Conţinutul lui ne demonstrează că suntem, cu adevărat, urmaşii romanilor. Evident, orice potrivire cu actualitatea este pur întâmplătoare, scribul roman care l-a săpat în piatră, pentru uzul urmaşilor valahi, neavând, evident, cum să prevadă evoluţiile din secolul XXI românesc.

Dar iată documentul:

Decalogul Minciunii

 

  1. Să pretinzi mereu că eşti altceva decât eşti. Să dai foc felucilor filistenilor, dar să declari senin că au ars singure. Să conduci reţele de iscoade şi să speli 65 de milioane de sicheli pe an pentru Tiran, îmbrăcat însă în toga comandanţilor de trireme, de pe puntea triremei tale de 306 picioare lungime. Să ai mereu un picior pe uscat şi unul pe mare, nu din laşitate, ci din prudenţă.
  2. Să te muţi de la Tomis în capitala Imperiului, ca Senator, anunţând însă în For că nu-ţi place uscatul şi că visul tău e să te întorci pe mare. Doar aşa vei putea aranja liniştit, nesuspectat de nimeni, transportul trupelor de mineri din Abruzzo la Roma, după care te vei delecta ani şi ani pe seama certurilor dintre pretorieni şi centurioni, pe tema „cine i-a adus pe mineri”. Vei trage, oricum, beneficii şi de la unii, şi de la alţii.
  3. Să ai mereu pregătită o lacrimă la îndemână şi să îţi dai demisia numai după ce ţi-ai asigurat o candidatură comodă şi sigură în mandatul următor. Nu uita niciodată că moralitatea e bună, dar imunitatea e şi mai bună.
  4. Să promiţi justiţie şi adevăr. Cetăţenii pun mereu botul la vrăjeli de-astea, mai ales dacă le ghiorăie maţele de foame. Dar să nu faci niciodată greşeala să le dai justiţie, nici adevăr! Nu-i vei mai putea dezvăţa de ele. În schimb, când vei ajunge Senator Maxim, să-ţi prigoneşti duşmanii cu justiţia ta şi să-ţi faci mereu campanie dezvăluind adevărurile tale: mereu despre ceilalţi. Niciodată despre tine şi famiglia (cum spun blestemaţii de piraţi sicilieni) ta.
  5. Averea să-ţi fie alcătuită numai şi numai din vânzări anterioare. Dacă întreabă, totuşi, câte unul despre ea, te întorci la porunca numărul 3 şi îi aminteşti că tu reprezinţi „Senatus Populusque Romanus”, cum scrie şi pe statuia aia cu lupoaica. Şi, prin urmare, ai imunitate. Maximă, că eşti Senator Maxim.
  6. Când vorbeşti în For, să spui în fiecare zi opusul a ceea ce ai afirmat ieri. Dacă, bunăoară, ţi se spune că în Europa a izbucnit foametea şi e nevoie de împrumuturi cartagineze, tu întâi să vii să spui că la noi, în Latium, n-o să ajungă niciodată foametea. Apoi să vii să spui că fără împrumuturi cartagineze, o să murim cu toţii. După aia, dacă eşti în campanie pentru un nou mandat de Maxim, să hăhăi că am ieşit din criză. Iar în final să le tai salariile şi pensiile la toţi: doar aşa vor înţelege că ai avut mereu dreptate şi n-ai minţit niciodată. Se poate, doar, să fi fost greşit informat, ca iscoadă de profesie ce eşti (vezi porunca 1).
  7. Dacă e să pleci, să nu îţi ia niciodată mai mult de 5 minute chestia asta. Însă sper că nu eşti atât de fraier, încât să pleci vreodată cu adevărat. Chiar dacă eşuezi în funcţie, ai mereu la dispoziţie promisiunea. Ai eşuat ca Jude al Romei? Cere-le Consiliul, altfel nu-ţi poţi realiza măreţele proiecte. Ai eşuat şi ca Senator Maxim? Trebuie doar să ceri mai mult. De pildă, lichidarea tuturor celor care ţi se opun. Porunca a 4-a îţi oferă şi justificarea.
  8. Nimic fără o blondă apetisantă! La pavaje, prezinţi comisiei o blondă. La igiena publică, susţii din umbră o alta. La Consiliul Consultativ al Sclavilor, promovezi o fostă frumuseţe populară (dacă nu e blondă naturală, trebuie vopsită). Vei afirma că susţii cetăţenele, ceea ce-ţi va duce un loc în galeria precursorilor feminismului, chestie pentru care te va lăuda, peste milenii, postmodernul Cărtărescu. Totodată vei sugera că blondele sunt arma ta anti-corupţie, întrucât o cetăţeană fură mult mai puţin decât un cetăţean – aici dai exemplul blondei cu turismul – şi este mult mai scrupuloasă în respectarea legilor – după cum a demonstrat-o, în Consiliu, blonda cu sclavii.
  9. Pe cei care stau prin preajma forului şi apoi ies în pieţe ca să răspândească ştiri despre ce aţi mai decis voi acolo, să nu-i scoţi din şuturi. Sau din „păsărică”, „găozar” (ăsta e un neologism de origine ţigănească, ve fi primul Senator Maxim din Europa care-l va folosi) sau „ţigancă împuţită”.
  10.  Dacă ţi se va cere să demisionezi, să strigi că e atacată Patria. Că destituirea ta echivalează cu o lovitură de stat şi că democraţia romană, cu minunatele ei instituţii, e în pericol. Dacă vezi că nu ţine şi că tipii şi-au scos gladiile ca să-ţi facă ce i-au făcut lui Cezar (Iulius, nu Preda!), să îţi pui iscoadele la lucru prin capitalele vecine, să răspândească zvonuri apocaliptice, despre cum se va prăbuşi Europa dacă tu nu vei mai fi Senator Maxim. Vor protesta barbarii ignoranţi din pădurile germanice, iar asta face bine la moral.

Dacă nici asta nu merge, numeşte-ţi nişte judecători la Curia Maximă. Nu contează că unii sunt incompatibili sau că alţii n-au fost niciodată judecători. Pune-i mai ales pe ăştia. Dacă nu-ţi vor salva pielea, măcar vor răspândi în For un haos pe care nu-l va putea descâlci decât Necuratul.

Semnat: Zeus

Pentru conformitate,

Ionuţ Vulpescu

Ghici cine nu vine la cină

2 Iulie 2012

Anul trecut, pe vremea când încă nu realizau cât de aproape este funia de par, liderii PDL anunţau că vor organiza la Bucureşti Congresul PPE. Din întâmplare, congresul a avut loc în decembrie 2011, dar la Marsilia. Luaţi cu Sărbătorile de iarnă, românii n-au observat nepotrivirea între ce pretind pedeliştii că reprezintă în Europa şi ce reprezintă cu adevărat. Mai ales că, în stilul obişnuit, şefii PDL s-au grăbit să anunţe că a fost o neînţelegere, iar Congresul PPE va avea loc cu siguranţă la Bucureşti, în 2012.

Între timp, însă, s-au schimbat multe în România. Sorin Frunzăverde, responsabil de relaţia cu PPE, a devenit membru PNL. Apoi, PDL a pierdut puterea şi, într-o singură zi (10 iunie), a fost redus la 15%. Despre presupusul Congres al PPE la Bucureşti, nu se mai aude nimic în media românească.

Doamna Monica Macovei, care încă n-a aflat că într-o democraţie oamenii sunt doar pedepsiţi pentru ceea ce fac, nu şi batjocoriţi, a declarat recent că prim-ministrul Victor Ponta se va duce la Consiliul European, dar nu va vorbi nimeni cu el. Declaraţia ar fi de luat în seamă, dacă ar veni din partea unui om politic cu care stă cineva de vorbă, la Bruxelles.

Dna Macovei nu se întreabă, se pare, nici acum de ce nu a ajuns nici vicepreşedintă a Parlamentului European, nici preşedintă a Comisiei Juridice, nici vicepreşedintă a aceleiaşi comisii, nici şefă de grup parlamentar, ba nici chiar vice-lider al grupului. Pe scurt, nici una din funcţiile care, potrivit opticii PDL de la Bucureşti, urmau să i se acorde, nu i s-a acordat, în cele din urmă.

Dna Macovei uită, de asemenea, cum s-a stat de vorbă, până acum, cu preşedintele Băsescu, în aproape orice împrejurare internaţională: cu spatele, făcând-se tot felul de semne care pot fi interpretate drept diplomatice numai în absenţa simţului realităţii, şi mai ales deloc.

În consecuţia acestor tratamente, Congresul PPE din 2012 nu va avea loc la Bucureşti. La ora actuală, PPE, deşi deţine majoritatea în Parlamentul şi Comisia Europeană, ca şi în cele mai multe ţări UE, este în mare pierdere de viteză. Dintre liderii lui tradiţionali, a pierdut Franţa (unde stânga l-a zdrobit pe Sarkozy şi a obţinut apoi şi majoritatea absolută la parlamentare), Italia (unde guvernul Monti este unul tehnic, iar tendinţa în sondaje este net favorabilă stângii), Spania (aflată, sub guvernarea populară, înrt-o criză fără precedent) şi Grecia (din motive pe care n-are sens să le mai enumăr). A mai rămas doar Germania, a cărei economie rezistă bine, a cărui cancelar, Angela Merkel, stă sus de tot în sondaje şi se bucură de autoritate internaţională, şi a cărei relaţie privilegiată cu Federaţia Rusă îi asigură o marjă de manevră pe care n-o mai are nimeni în Europa.

Ei, bine, dnei Merkel nu-i plac „colegii” de la Bucureşti. Pentru că, în orice vizită de stat, domnia sa semnează contracte comerciale de miliarde, a ţinut minte faza cu tainul lui Raffarin. S-a simţit insultată, apoi, de absenţa „şefului statului” de la ceremonia de decernare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Babeş-Bolyai”.

Motive pentru care acum dna Merkel refuză să mai vină la Bucureşti. Iar dl Martens, preşedintele PPE, înţelege foarte bine că un congres PPE fără liderul firesc al partidului nu are nici o noimă. În sfârşit, Antonio Lopez, secretarul general, după cei 15% la locale, nu mai are nici un argument spre a se bate, împotriva evidenţei, pentru PDL. Absenţa desăvârşită a oricărui reprezentant relevant al PPE, în timpul campaniei electorale, probează faptul că PDL împărtăşeşte, şi în planul extern, aceeaşi izolare ca şi şeful său.

De-aia nu va avea loc nici un Congres PPE la Bucureşti, în 2012.

Preşedintele rămâne autist

30 Mai 2012

Recentele jigniri şi tentative de umilire a ministrului de Externe, Andrei Marga, de către şeful statului, pe lângă că sunt neconstituţionale, trădează completul autism politic în care supravieţuieşte Traian Băsescu în politica internaţională.
Este tot mai limpede, pentru cine analizează contextul european, că la putere este Germania. Nicolas Sarkozy a pierdut alegerile, în primul rând, pentru că nu a reuşit să o convingă pe Angela Merkel de necesitatea eurobond-urilor, adică a ieşirii din criză prin asumarea poverii de către întreaga comunitate. Chiar dacă era în folosul Germaniei această idee, căci dacă euro se va prăbuşi, industria germană se va afla într-un impas uriaş!
Andrei Marga este unul dintre puţinii politicieni români care au cu cancelarul Germaniei şi alte relaţii decât cele strict instituţionale.
Umilirea lui Marga înseamnă un semnal groaznic de prost transmis liderului UE. Un semnal nu numai grobian, ci şi total inoportun şi contraproductiv. Căci ne plasează în tabără puţinilor adversari ai Germaniei, alături, deocamdată, doar de Grecia. Adică suntem în aer, fie că Grecia iese din zona euro şi aruncă Europa în criză, fie că rămâne în zona euro, iar Germania va conduce o Uniune întărită prin salvarea de la faliment, datorită eurobond-urilor.
Iar comentariile lui Andrei Marga pe tema suspendării lui Traian Băsescu sunt răspunsul prompt al dnei Merkel la inoportunul „semnal” transmis de şeful statului român. Dacă nu înţelege asta, Băsescu va sfârşi prin a fi suspendat şi destituit, căci interesele României şi ale Europei nu mai permit incidente de genul „tainului” sau „licuriciului”.
De altfel, se aude şi că viitorul Congres al PPE nu va avea loc la Bucureşti, aşa cum se anunţase. Motivul: nu vrea dna Merkel. Tot din cauză de Băsescu.

Tot mai credeţi că Blejnar e „Regina”?

29 Mai 2012

Audierea, luni, 28 mai, la ceas târziu, a fostului şef al ANAF, Sorin Blejnar, şi a omului de afaceri Elan Schwartzenberg, în legătură cu o presupusă dispariţie a şefului de cabinet al dlui Blejnar, Codruţ Marta, şi cu o reţea de devalizat banii publici, ne readuce în memorie scandalul „Regina”.
S-a insistat, în urmă cu câteva luni, că dl Blejnar ar fi „Regina”, capo di tutti capi al restituirilor ilegale de TVA şi al vămuirii sistemului de taxe al statului. Încă de atunci, mi-am permis să arăt că substantivul regină este, în limba română, de genul feminin, iar dl Sorin Blejnar este bărbat. Dincolo de gramatică, era evident de la bun început, pentru cine avea ochi de văzut, că anvergura politică a fostului şef al ANAF nu era atât de mare, încât să îi permită să ocupe această poziţie, de „Regină” a delapidării banilor publici.
Acum, lucrurile sunt şi mai clare. De vreme ce banii erau scoşi peste graniţă, este limpede că măcar unul dintre cele două mari servicii de informaţii ale României avea măcar un sfert de informaţie despre această chestiune. Pentru că banii nu erau scoşi în valize, ci prin conturi. Iar transferurile de sume mari se raportează, de către bănci, de când cu terorismul, într-un loc la care au acces nelimitat serviciile. La rândul lor, aceste servicii au un cap: pe Traian Băsescu, care de multe ori s-a lăudat că el le este „stăpânul” sau „jupânul”.
Prin urmare, dacă Blejnar ar fi fost „Regina” şi ar fi pus la cale totul de capul lui, în complicitate cu oameni din afara sistemului, e greu de crezut că Băsescu l-ar fi lăsat liber, având, cum spuneam, informaţiile pe masă. E mai plauzibil că Blejnar a fost un simplu subsidiar, un executant, în slujba adevăratei „Regine”. De la care un procent însemnat din banii delapidaţi se întorcea la partidul care îl numise pe dl Blejnar.
Care „Regină” e, cum spuneam, o doamnă. Una, putem presupune, destul de apropiată de Băsescu, de vreme ce nici ea nu a fost sacrificată de dragul anti-corupţiei Monicăi Macovei.
Cum îi spunea, cu ani în urmă, neuitatul profesor Traian Tomescu lui Miron Cozma, se strânge laţul.

Maghiarii nu înţeleg

28 Mai 2012

Liderii maghiari, atât cei din PCM, cât şi cei din UDMR, par a nu înţelege că nu mai sunt la putere. Şi că unul dintre motivele principale pentru care nu mai sunt la putere – motivul principal pentru care USL a depus moţiunea de cenzură! – îl reprezintă tocmai abuzurile pe care au încercat să le comită, atunci când s-au aflat la guvernare. Împotriva tuturor normelor europene şi a oricăror norme de bun-simţ, liderii maghiari au încercat ca, prin şantaj politic şi prin politica faptului împlinit, să transforme România într-un stat federal, în care limba oficială să devină facultativă, iar unitatea administrativ-teritorială, o ficţiune.
Tentativa lor de reînhumare a rămăşiţelor pământeşti ale lui Nyirö Joszef nu a avut nimic comun cu o creştinească întoarcere acasă a unei „victime a comunismului”. Poetul, dincolo de valoarea literară a operei sale, a fost un notoriu antisemit şi antiromân, care a fugit în Ungaria, în 1944, nu pentru a scăpa de comunism (acesta nu se instalase încă în ţara noastră), ci de consecinţele penale ale activităţii sale dintre 1940-1944, din timpul ocupaţiei horthyste a Ardealului de Nord. Timp în care au fost lichidaţi mii de români, doar pentru „vina” de a fi fost români, şi aproape întreaga comunitate evreiască din teritoriul ocupat de Ungaria, doar pentru „vina” că erau evrei. Nu a apărut, după 1989, nici o dovadă că Nyirö ar fi fost, în realitate, un democrat şi că ar fi ajutat români şi evrei, dimpotrivă. Ca şi Albert Wass, el rămâne un fascist odios.
Tentativa de reînhumare a rămăşiţelor sale pământeşti în România şi reacţiile grobiene ale autorităţilor de la Budapesta au şi o altă explicaţie. Ungaria, din cauza politicii anti-europene a lui Viktor Orban, se află sub tirul comunităţii internaţionale, şi în primul rând al Washingtonului. Şi a încercat, prin această reînhumare în România a unui fascist notoriu, să paseze cartoful fierbinte României. Zbieretele de nemulţumire care au venit de la Budapesta se explică prin faptul că guvernul Ponta a zădărnicit această tentativă.

Suferinţele tinerei Carla Bruni

23 Mai 2012

Acesta este titlul editorialului aparut recent in revista „Kamikaze”.

Eu mereu am zis, analizele imi sunt martore, la stanga, unde e inima. „Impotriva ei, impotriva mea, eu raman la stanga”, cum zicea Camus, singurul cognac din lume castigator al Premiului Nobel pentru Literatura. Si n-o sa devin tocmai acum, la guvernare, de dreapta, ca sa seman cu maestrul Cristoiu, tern si etern echidistant.
Unul din avantajele absentei banilor e ca nu ai consultanti. Si ai umor sau umori pe cont propriu. Cand ai contul la vedere, apar consultantii si devii tot mai putin om si tot mai mult politic.
Sa fii de stanga inseamna, printre altele, sa fii solidar si compasiv. Asa ca, la ora romaneasca a schimbarii, nu pot uita ca dincolo si dincoace de FMI, raman femeile. Si nu pot sa ignor ca fermecătoarea franco – italianco ex primă doamnă a Franţei, emotivă, dar cu glas european, Carla Bruni, suferă. Suferinţa e o chestiune grea, şi, de aceea, de-aici din spaţiul nostru mioritic, îi adresăm extrema compasiune şi îi urăm cuviincios, duiosul: „fruntea sus, genunchii tari”. Printre ocupaţiile distinctei soţii de ex-preşedinte al Franţei, domnul Nicolas Sarkozy, zis Sarko, zis Bling-Bling, se află şi şarmanta perfecţionare în lirica existenţialistă. Cu chitară. Cam aşa s-ar zice în traducere liberă ce se-aude transpus pe note: „mi se spunea că viaţa nu valorează mare lucru… trece-ntr-o clipă precum se ofilesc trandafirii… mi se spunea că timpul lunecă…” Dar optimismul reapare în refren şi drama cunoaşterii ia o-ntărsătură ca la Buzău ca să-i apară solistei un fel de deus ex machina spunandu-i că el, acela, tot o mai iubeşte.  O apucă pană şi pe ea mirarea, în mi minor, cu accente circumflexe,  oare cum de e posibil? Păi, da. Pentru că realitatea contrazice lirica şi trandafirii nu mor niciodată. O stim si noi, de la Florin Bogardo si de scorurile stangii prin Moldova si Muntenia. Din următoarea strofă aflăm că destinului puţin îi pasă de noi, ne promite totul, dar nu ne dă nimic, ba mai mult, însăşi fericirea nu-i la îndemînă, sau cam aşa ceva. Iar reapare deus ex-ul şi l’amoureuse revine a l’optimisme. În franceză, cantecul poartă denumirea: „Quelqu’un m’a dit.”
Alegerile din Franţa au trecut. Nicolas Sarkozy a zis că se retrage din politică. Francois Hollande, deşi nu a caştigat alegerile la Ambasada Franţei din Bucureşti, este preşedintele Franţei.
Ce va face doamna Carla?
Propunem un concert la Bucureşti. Ar fi cateva doamne de la noi predispuse să-i dea un substanţial ajutor şi s-o acompanieze la refren.

Pourtant quelqu’un m’a dit…
Que tu m’aimais encore,
C’est quelqu’un qui m’a dit que tu m’aimais encore.
Serais ce possible alors…

Rămane de stabilit ce să mai fie posibil !
Aşteptăm sugestii.

Pentru ca altfel, la noi, in micul Paris, care nu e, totusi, marele Bucuresti decat in avangarda suprarealismului, perspectiva guvernarii imi da frisoane. Si imi amintesc de ce zicea acelasi cognac, prietenul mitic al lui Sisif : «Tristetea succesului : Opozitia este necesara.» Insa, dupa bocii lui Basescu si ungurenii lui Boc, chiar ca nu mai trebuie ca stanga sa stie ce face dreapta. La stanga, unde e puterea!