Mineriadă sau potemkiniadă?

În spaţiul nostru public bântuie, cum spunea odinioară un clasic cu barbă, o fantomă. Fantoma mineriadei. Aruncată, din când în când, ca o anatemă la adresa adversarilor, ca o mantră care amuţeşte orice replică şi blochează orice interogaţie, ea reapare ciclic în discursul public, deşi nici astăzi nu ştim cu adevărat ce s-a întâmplat atunci, iar fiecare are versiunea sa asupra dramaticelor evenimente. Când cineva rămâne în pană de argumente, când doreşte să îşi îngroape adversarul pe care altfel nu îl poate doborî, rosteşte „Mineriadă! Minerule!”. Nici măcar amănuntul că mineritul este pe cale de dispariţie, în România, nu îl descumpăneşte pe cel care se crede legatarul intelectualilor bătuţi pe stradă (nu întotdeauna de mineri), în iunie ’90.

Astfel, nici nu începuse bine procesul de suspendare a lui Traian Băsescu, că o „echipă de zgomote” a şi lansat în aer acuzaţia apocaliptică: „Mineriadă!”.

Nu conta că o asemenea comparaţie este o enormitate, care jigneşte inteligenţa unui copil de clasa a treia. Că, în sine, acuzaţia reprezintă un atac dur, mai dur decât bâtele minereşti, la adresa unor elemente ale democraţiei (pentru a căror existenţă şi bună funcţionare au murit oameni, în decembrie ’89, şi au luat bătaie alţi oameni, în 14-15 iunie 1990), asta nu a părut să-i deranjeze deloc pe promotorii ideii de „lovitură de stat”.

E o întâmplare, ţine de sărăcia de idei a multora dintre oamenii noştri publici, sau este o fatalitate a spiritului nostru naţional, „iute la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, cum scrie cronicarul?

Mai întâi şi mai întâi, să subliniem că tot ce s-a petrecut, în săptămâna care a dus la suspendarea lui Traian Băsescu, s-a petrecut în interiorul unor instituţii democratice, fără nici un fel de ingerinţă din partea străzii. Nu au existat demonstraţii care exercite presiuni asupra Camerelor, nici asupra Curţii Constituţionale, nu au existat ameninţări de nici un fel, asupra nici unei părţi. Cel suspendat, Traian Băsescu, a fost parte activă la toate dezbaterile, atât prin prezenţă personală, cât şi prin partidul său marionetă, PDL. Atât de netulburat a fost Băsescu în manifestările sale, încât şi-a permis din nou să jignească Parlamentul, ieşind din sală atunci când nu i-a convenit ce auzea. Nimeni, nici Traian Băsescu, nici pedeliştii, nici susţinătorii lor din presă şi din diferite ONG-uri, cu sau fără acoperire, nu au fost împiedicaţi în nici un fel să îşi exprime opinia şi nici nu au suferit vreo consecinţă în urma exprimării acestei opinii. Nu a existat cenzură la televiziune, în presa scrisă sau în spaţiul virtual.

Cât despre arestări şi anchete – din cele la care a luat parte, ca procuror, Monica Macovei –, nici nu e cazul să deschidem discuţia. Singurul dosar deschis în acele zile a fost împotriva… ministrului Afacerilor Externe, Andrei Marga. Component al Puterii, nu al Opoziţiei. Cred că, în iunie 1990, nici măcar minţile cele mai fanteziste nu şi-ar fi putut imagina că, în plină mineriadă, Parchetul îndrăzneşte să îi facă dosar penal unui ministru în funcţie!

În al doilea rând, ceea ce s-a petrecut în „săptămâna despărţirii” mai prezintă o deosebire esenţială faţă de mineriada din 1990. Este vorba de absenţa aparatului de represiune. Totul s-a desfăşurat, în ciuda patimilor care au debordat dinspre tabăra băsistă, fără violenţe fizice sau verbale, fără arestări legale sau ilegale, fără reţinerea de persoane în tabere improvizate ş.a.m.d. Cei care strigau că este mineriadă, o făceau pe stradă, în faţa camerei de luat vederi, în deplină siguranţă personală. Aş spune chiar că este un semn de oarecare civilizaţie politică faptul că taberele, profund separate în convingerile lor, au protestat la distanţă de un carosabil una de alta, fără să se ajungă la violenţe relevante. În acea Germanie care ne dă lecţii de democraţie şi civilizaţie, demonstraţiile simultane ale extremei stângi şi ale extremei drepte duc invariabil la lupte de stradă, care, la noi, din fericire, nu au existat.

Un al treilea element care diferenţiază radical suspendarea preşedintelui de mineriada din 1990 este faptul că, spre deosebire de victimele minerilor, acum suporterii preşedintelui debarcat au benefeciat de un foarte solid sprijin mediatic, internautic şi instituţional. Chiar suspendat, preşedintele îşi păstrează prerogativele, iar cei din instituţiile direct subordonate – ca SPP, STS, ca să nu mai vorbim de Parchetul General, DNA şi ANI – au continuat să îl sprijine subteran. În fapt, acoperirea mediatică a taberei băsiste este mult mai mare decât sprijinul real de care se bucură în rândul populaţiei sau decât ponderea ei politică adevărată, aşa cum reiese din alegeri şi din Parlament.

Dar cea mai mare impostură a celor care au strigat „Mineriadă!” o constituie caracterul celor două confruntări, a căror apropiere s-a încercat. Mineriada din 1990 a fost o manifestare de luptă a unui grup social împotriva altor grupuri sociale, pe fondul slăbiciunii statului de drept şi al paraliziei instituţiilor, începând chiar cu Poliţia. Acum nu avem de-a face cu aşa ceva. Susţinătorii lui Traian Băsescu nu sunt intelectualii şi „elita” naţiunii, iar adversarii lui nu sunt minerii şi „canalia de uliţi”. Grupurile sociale sunt, cred, egal reprezentate şi într-o parte şi în cealaltă, cu observaţia că, după cum o va recunoaşte Băsescu însuşi, grosul naţiunii este împotriva lui. Iar statul de drept este la locul lui, ceea ce împiedică o tabără să încerce să o suprime pe cealaltă, ca în ’90.

A existat, totuşi, ceva similar între mineriada din 1990 şi ce s-a întâmplat la începutul prăbuşirii regimului Băsescu. Este vorba de acoperirea externă. Care s-a produs pe cam aceleaşi canale (le-aş spune securistice, dacă n-aş şti că între timp Securitatea s-a fracturat şi multiplicat), a implicat cam aceiaşi interlocutori occidentali şi a avut acelaşi caracter vexant pentru România şi pentru naţiunea noastră.

Moment în care trebuie să răsturnăm, hegelian, analiza şi să ne întrebăm: nu cumva, în mod inconştient, la asta se referea Monica Macovei atunci când arunca acuzaţia „Mineriadă!”? La faptul că forţele politice pe care le susţinea ea vor încerca să exploateze în acelaşi mod sensibilităţile şi ignoranţa Occidentului, spre a forţa, din exterior, voinţa politică a naţiunii?

Mie mi se pare că e evident. „Mineriada” Monicăi Macovei a fost, în realitate, o potemkiniadă. O butaforie, montată pentru ochii orbi ai Occidentului.

Ceea ce este cu adevărat grav, este că susţinătorii lui Băsescu nu s-au sfiit să folosească recunoscute canale anti-româneşti, spre a-şi atinge scopurile. N-are rost să ne facem că nu observăm. N-are sens ca, în numele parteneriatului european, să vorbim despre unii parteneri de-ai noştri cu scrupule diplomatice pe care ei nu le au atunci când vorbesc despre noi. E limpede că aderarea României la Uniunea Europeană n-a fost întâmpinată cu unanimitate, e limpede că din multe puncte de vedere (Schengen, dreptul la muncă) suntem încă trataţi, de către unii parteneri, cu un dispreţ prost ascuns. Asta e situaţia, trebuie să ne obişnuim cu ea, mai ales că nu-i exclus ca în timp, să dezvoltăm şi noi aprehensiuni faţă de anumiţi parteneri europeni.

Însă folosirea acelor parteneri – parlamentari, comisari europeni, chiar guverne – care refuză, absurd, să ne trateze drept europeni, pe post de komisari faţă de Parlamentul şi Guvernul de la Bucureşti, consider că este o faptă impardonabilă, iar cei care au comis-o s-au descalificat pe veci. Cu atât mai mult cu cât au făcut-o minţind şi dezinformând.

Corolarul potemkiniadei bucureştene îl constituie aşa-zisele cerinţe ale Comisiei Europene. Din ele se vede nu numai că, dominată de PPE, Comisia nici măcar nu s-a ostenit să asculte ce au de zis Bucureştii oficiali. Ci şi că ne consideră, pe noi, cetăţenii României, proşti de dăm în gropi: pretinzând că apără democraţia şi Constituţia României, Comisia Europeană a cerut, de exemplu, alegerea Avocatului Poporului prin… consens. În condiţiile în care 1) Constituţia României nu prevede acest consens, şi 2) Avocatul Poporului este ales de Parlament, în care, ca în orice parlament democratic din lume, funcţionează regula majorităţii. Sună deja a Orwell, dacă nu a Eugen Ionescu.

Nu m-aş grăbi, aşadar, să o acuz doar pe Monica Macovei de dezinformarea oficialilor europeni. E indubitabil că, aşa cum s-a întâmplat şi în 13-15 iunie 1990, dezinformarea venită de la Bucureşti a găsit un pat germinativ extrem de favorabil, în numeroasele resentimente care există, justificat şi mai ales nejustificat, în Occident faţă de noi. Ce trebuie să acuzăm, este că acum acest pat germinativ a fost folosit conştient de către băsişti. Fapt care arată cât de mult le pasă de ţară şi cât de propriile scaune.

Aşadar, butaforie în faţă, prejudecăţi în spate. Nimic care să justifice, cât de cât, pretenţia băsiştilor că au fost victimele unei acţiuni similare celei din ’90. Şi, înainte de toate, nimic care să justifice mizerabila defăimare a României. Aşa cum este ea, ţara noastră a fost perfect capabilă să gestioneze politic o situaţie potenţial periculoasă, fără violenţă şi fără a se abate un milimetru de la traseul ei euro-atlantic. Care e istoric şi, vorba lui nea Mişu, nu se-mpiedică de-un ciot!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: