Archive for the ‘Discursuri’ Category

Statul și biserica, în noul context democratic și european

13 Iunie 2014

ionut biblioteca nationala

poza grup biblioteca nationala


Zilele trecute am participat la simpozionul “Dimensiunea socială a relației dintre statul român și cultele religioase”, organizat în Aula Bibliotecii Naționale, de Institutul Social Democrat “Ovidiu Șincai”, în parteneriat cu Secretariatul de Stat pentru Culte. Redau în continuare intervenția mea privind necesitatea redefinirii parteneriatului dintre stat și cultele religioase, în sensul unei mai bune ajutorări reciproce, în special în domeniul social:

„În urmă cu nu foarte mulți ani, abordarea de către un om politic social-democrat a temei relației dintre stat și biserică ar fi părut o blasfemie, în ambele „tabere”.

Știm cu toții că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, social-democrația românească a fost prima care a promovat, în discursul public, o abordare științifică a realității, a luptat împotriva superstițiilor și a bigotismului și pentru separația dintre biserică și stat. Atunci, această politică era necesară, spre a putea scoate satul românesc – care reprezenta cca 90% din populația țării – din înapoiere, din mizeria provocată de absența unui sistem de igienă și sănătate publică, și spre a obliga, de asemenea, tânărul stat român să își asume misiunile care îi reveneau ca stat național modern, ce are obligația să le ofere cetățenilor săi servicii sociale de calitate, în contul impozitelor pe care aceștia le plătesc.

Poziția de atunci a social-democrației românești era nu mai puțin una europeană: secolul al XIX-lea, în întregul său, a dus până la capăt proiectul iluminist de separare a statului de biserică, proiect necesar în special în Occident, acolo unde biserica exercita, în toate statele catolice, o puternică influență asupra politicului și a treburilor publice, în general. Proiect din care a rezultat un proces nu o dată dureros, nu lipsit de violențe și de regretabile excese, pe care revoluția comunistă din Rusia (1917) l-a și transformat într-o adevărată persecuție istorică a bisercii, purtată de agenții ateismului bolșevic.

În România, procesul desprinderii bisericii de stat a fost mai simplu și mai lin, deși nu lipsit de momente dureroase. În concepția ortodoxă (și) post-bizantină, statul nu s-a confundat niciodată cu biserica și de-abia în modernitate am înregistrat un moment de excepție, în care un înalt prelat (Patriarhul Miron Cristea) a exercitat, cu totul efemer, o funcție politică. Între stat și biserică, legătura, în practica politică bizantină, este de symphonía: împreună-lucrare, sprijin reciproc, dar separare completă a planurilor de acțiune. Biserica și statul s-au aflat câteodată în dezacord (ne reamintim conflictul dintre mitropolitul Antim Ivireanul și domnitorul Constantin Brâncoveanu, din 1712), dar în general conduita conținută de conceptul citat, de symphonía, a guvernat relațiile armonioase dintre cele două instituții.

În vechea Românie, de asemenea, putem constata din istorie că biserica a exercitat, pe perioade îndelungate de timp, funcții sociale care astăzi sunt rezervate statului. Cel puțin învățământul public și sănătatea își au începuturile, în România, în inițiative ale bisericii, iar în momentele faste ale culturii române medievale, cele două instituții au conlucrat exemplar în aceste două domenii. Avem, de pildă, exemplul introducerii și perpeturării tiparului în Țările Române, în care biserica și puterea domnească și-au dat mâna, asigurând funcționarea neîntreruptă a acestui puternic factor de civilizație, care în teritoriile de la sudul Dunării, aflate sub ocupația Imperiului Otoman, a fost timp de secole interzis. De asemenea, primele școli românești de rang superior, ca Schola Graeca et Latina de la Târgoviște (cca 1640) sau Academiile Domnești de la București și Iași (sfârșitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea), au putut funcționa datorită conlucrării dintre puterea politică a statelor feudale Moldova și Țara Românească și biserică (Mitropoliile de Târgoviște/ București și Iași, Patriarhia de Constantinopol, Patriarhia de Ierusalim). În Transilvania, acolo unde majoritatea românească nu avea nici o reprezentare politică, biserica a preluat chiar rolul statului, înființând școli de toate gradele și spitale pentru români, fie că a fost vorba de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică sau de Mitropolia Ardealului, ortodoxă.

Tocmai pentru că, în țara noastră, statul și biserica au colaborat fără a se confunda, consider că putem aborda mai relaxați chestiunea unei colaborări actuale, în materie socială, dintre instituțiile statului și cele ale bisericii. Nu se pune problema subordonării statului față de biserică sau invers, nici cea a renunțării la laicitate ca element constituțional al statului român. Este vorba doar de găsirea unui cadru democratic, în care potențialul de activitate socială al bisericii să suplinească, la nevoie, deficiențele statului și, de asemenea, în care resursele publice ale statului să se alăture celor private ale bisericii, spre rezolvarea unor nevoi sociale care, altminteri, ar rămâne nerezolvate, în defavoarea „beneficiarului”, care e cetățeanul.

Aș atrage atenția și asupra actualității, chiar urgenței acestei dezbateri despre un nou parteneriat social stat-biserică, decurgând nu numai din nevoia noastră, a social-democrației, de a răspunde prin idei și proiecte noi așteptărilor cetățenilor și electoratului nostru. Criza economică și financiară a pus la grea încercare statele civilizate și a făcut posibilă apariția unui discurs foarte periculos, demolator, la adresa conceptului de stat social. În foarte multe țări, și mai ales în România, ieșirea din criză s-a făcut pe spinarea cetățenilor, prin măsuri de austeritate care au diminuat și chiar eliminat serii întregi de prestații sociale ale statului, fără ca în schimb cetățenilor să le crească puterea de cumpărare. Statul a abdicat, pur și simplu, de la o serie întreagă de misiuni, fără a pune nimic în loc. Iar acum noi, cei care nu credem că statul social este un concept depășit, ba dimpotrivă, că reprezintă singurul răspuns corect la așteptările oamenilor în criză, trebuie să reluăm aceste prestații sociale, în condițiile în care instituții întregi și resurse specifice nu mai există.

Chiar dacă, în concepția ortodoxă, nu misiunea socială este misiunea principală a eclesiei, biserica (și când spun asta, mă gândesc la toate cultele cu existență legală din România) este o enormă și bine organizată structură, care poate fi de mare ajutor cetățenilor, în domenii cum ar fi protecția socială, sănătatea publică, educația și cultura. Biserica are, de asemenea, un patrimoniu cultural pe care adesea nu numai că nu îl valorificăm, dar nici nu îl cunoaștem.

Vă propun, prin urmare, să avem curajul de a închide capitolul tradiționalei reticențe a social-democrației față de biserică și să deschidem unul nou, în care statul, în parteneriat democratic cu biserica, să își îndeplinească menirea de a promova solidaritatea socială, de a ajuta grupurile sociale aflate în dificultate, de a-i face pe toți românii să se simtă membri ai acestei societăți și cetățeni ai statului.

Nu se pune problema să renunțăm la principiile noastre democratice, nici să înlocuim știința economică și sociologia cu Ceaslovul și Psaltirea. Suntem oameni moderni și suntem capabili să facem distincția între planuri, între menirea noastră ca partid politic și cea a bisericii, cu atât mai mult cu cât, cum spuneam, ca teolog ortodox știu că funcția socială nu este cea principală pentru biserică. Dar, în același timp, datoria față de cetățeni ne impune să nu închidem nici o ușă, să nu ignorăm nici un partener democratic, spre fi de folos societății și a reface funcțiile statului social, distrus în bună măsură de o austeritate cleptocrată și lipsită de viziune.

Totodată, avem datoria de a recunoaște că și biserica s-a schimbat, s-a modernizat și și-a luat în serios rolul de instituție națională. Și nu mă refer numai la Biserica Ortodoxă Română, majoritară, ci și la alte biserici, al căror mesaj social este perfect compatibil cu misiunea noastră și cu nevoile societății românești. Este bine, este normal ca un stat sărac, devalizat de ani de zile și cu mari nevoi la capitolul serviciilor sociale, să promoveze un parteneriat public-privat cu biserica. Ar fi o dovadă de ipocrizie și de dezinteres față de lipsurile în care se zbat încă foarte mulți cetățeni dacă, promovând acest tip de parteneriat public-privat transparent cu ONG-uri ateiste, care contestă existența lui Dumnezeu, l-am refuza, în schimb, bisericii.

Iar inițiativa trebuie să aparțină, cred eu, statului, deoarece, dacă actualul sistem de proiecte, pe care cultele legale din România le pot accesa, ar fi suficient, nu ne-am mai afla aici să discutăm despre acest subiect. Trebuie să găsim, în cadrul legal democratic european, căile de-a putea uni logistica bisericilor și resursele financiare ale statului, de a transfera bisericii unele servicii sociale pe care statul nu le poate exercita eficient și de a colabora cu biserica pentru a accesa împreună resurse pe plan european și mondial, spre a aduce serviciile sociale din România la nivelul standardelor europene.

Și aș mai adăuga un subiect, ca o propunere de viitor. Discursul public neglijează tot mai mult, din păcate, funcția socială a culturii. Biserica – iarăși, în înțelesul de culte legal recunoscute în țara noastră – are un patrimoniu cultural de excepție, care poate fi introdus și valorificat mai bine spre a promova valori cu funcție socială ridicată: toleranța, diversitatea, respectul reciproc, moralitatea. Valori care, e drept, nu suplinesc ajutoarele sociale concrete, dar îi dau cetățeanului o altă stare de spirit și o altă atitudine, deblocând resurse umane de mare preț pentru rezolvarea problemelor sociale cu care ne confruntăm.”

Pacea, un rezultat al educației, culturii și bunei guvernări

7 Februarie 2014
1549290_744189598932548_538774989_n
Săptămâna aceasta  am participat la Summitul Economic Eurasiatic, organizat la Istanbul de către Fundația Marmara, condusă de Dr. Akkan Suver.
Reuniunea, ajunsă la cea de-a 17-a ediție, este destinată să faciliteze contactele și consultările între țările de pe cele două continente și, totodată, să discute despre problemele economice, sociale, culturale și ecologice cu care se confruntă lumea. La ediția de anul acesta, am susținut un discurs cu titlul: „Pacea, un rezultat al educației, culturii și bunei guvernări”, în cadrul panelului cu tema „Pacea, ca dialog între local și global”, prezidat de Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului.
Redau aici continutul discursului:

„Am remarcat cu toții cât de inspirat este titlul panelului de față: pacea este nu numai un deziderat dintotdeauna al omenirii, formulat ca imperativ în toate religiile și asumat de marea majoritate a conducătorilor politici, ci și o rezultantă a dialogului dintre local și global.

În acest sens, este cu adevărat contraproductiv să sperăm că pacea poate fi impusă de sus în jos, ca o lege care, odată formulată, va fi automat respectată de toți. În fond, imperativul păcii – care se rezumă la formula „Iubește-l pe aproapele tău” – datează, ca atare, din perioada în care Dumnezeu i-a dat lui Moise cele 10 porunci. Acestea au trecut, fără sincope, în codurile morale ale celor trei mari religii avrahamitice (în ordinea apariției, iudaică, creștină și musulmană) și, sub o formă sau alta, se află în toate celelalte religii cunoscute. Și nu se poate spune, din păcate, că formularea hotărâtă a acestui imperativ, chiar dacă a diminuat considerabil – în ansamblul legilor morale care au guvernat omenirea – conflictele și pierderile de vieți omenești, a eliminat din viața planetei războaiele, genocidul sau violența.

Pacea este, înainte de toate, o stare de spirit, o stare interioară. Ea nu este, însă, cum s-au iluzionat să creadă iluminiștii, o stare naturală. „Bunul sălbatic” nu acționează conform legilor morale, ci celor naturale. Care sunt crude și se bazează pe o continuă înghițire a celor mici de către cei mari, a cuiva de către altcuiva. Ce altceva este noțiunea de lanț trofic, dacă nu o formulă aseptică, neutră, de descriere a unui război permanent, care se desfășoară în lumea naturii?

Pacea ca stare de spirit a omului și, implicit, comandament moral de care acesta este animat este, dimpotrivă, rezultatul culturii și al educației. În perioada premodernă, acestea erau îndeplinite mai ales de instituția religioasă și de familie. Astăzi, nu numai elementul local, ci și cel global concură – sau, ca să fiu mai precis, ar trebui să concure – la dobândirea unei educații a păcii și a unei culturi a coexistenței pașnice.

Noi provenim dintr-o regiune în care, deși se intersectează continente, culturi și religii, deși este deopotrivă nouă și de străvechi tradiții, putem spune că nu a provocat, în istoria modernă, mari conflicte globale. Nu de la Marea Neagră au pornit războaiele mondiale și nici nu sunt statele din această regiune responsabile de declanșarea marilor crize economice și financiare mondiale (cea din 1929 și cea din 2008). Totuși, nici regiunea noastră nu a fost scutită de conflicte interne și de confruntări sângeroase, dintre care unele există și astăzi sub formă de conflicte înghețate. Cred că suntem cu toții de acord că acestea s-au datorat, în primul și în primul rând, deficitului de cunoaștere reciprocă, de comunicare și de dialog: așadar, de cultură a păcii.

Se spune uneori, în manualele de istorie, că războaiele sunt provocate de interese economice divergente. Este o perspectivă marxistă profund eronată, care mai persistă și după prăbușirea comunismului. Dacă este adevărat că există interese economice divergente între state – adesea, cum s-a întâmplat în fosta Iugoslavie, chiar între părți componente ale aceluiași stat –, nu rezultă de nicăieri necesitatea ca aceste divergențe să fie rezolvate exclusiv prin război, prin victoria unei tabere și completa distrugere a celeilalte. În realitate, cum s-a demonstrat de atâtea ori, dialogul poate rezolva orice fel de conflict, chiar și pe cele care par ireconciliabile. Cultura păcii îi poate aduce pe cei aflați în divergență la aceeași masă și, în orice caz, dacă ea este atât de avansată încât toți să înțeleagă că este mai bine să stea de vorbă decât să scoată armele, atunci sunt mari șanse ca războiul să rămână o amintire urâtă. Sunt convins (și amicii mei politici din aceste țări mi-au confirmat-o) că toate părțile participante la conflictele din fosta Iugoslavie, indiferent de gradul de vinovăție al fiecăreia, sunt de acord că ar fi fost mult mai profitabil pentru toți dacă rezolvarea s-ar fi produs la masa tratativelor. Toți, chiar și cei care în aparență au învins, au pierdut în acest război.

Pacea pornește întotdeauna de la nivel local, de la oameni, de la comunități. Dacă la acest nivel reușim să răspândim o cultură a păcii și coexistenței, șansele ca un guvern iresponsabil să provoace război sunt mult diminuate.

Ceea ce nu înseamnă că la nivel global nu mai trebuie făcut nimic. Dimpotrivă, răspândirea la nivel local a acestei culturi a păcii nu se poate face cu succes decât dacă la nivel global există un acord privind alocarea de resurse sporite în acest scop. Or, din păcate, constatăm cu îngrijorare că în timp ce resursele alocate înarmării cresc, cele alocate culturii și educației scad, iar instituțiile religioase, al căror rol în promovarea păcii este atât de important, sunt tot mai puțin angrenate în viața socială. Un fenomen-cheie în acest sens este refuzul unei decizii globale cu privire la limitarea și controlul comerțului mondial cu arme de foc, principalul risc de război. Asistăm, astfel, la paradoxul că națiuni extrem de dezvoltate și de avansate, care ele însele promovează în interior o solidă cultură a păcii, tolerează și chiar încurajează ca națiunile, grupurile etnice și ideologice, în esență, facțiunile de orice fel, din zonele mai puțin dezvoltate și intrate recent în comunitatea internațională să ajungă tot mai ușor și mai ieftin la arme, în loc să ajungă în băncile școlii sau într-o bibliotecă.

Menirea noastră ca oameni politici constă, cred eu, în a repeta și a promova prin exemplul nostru personal ceea ce ilustrul fondator al Republicii Turcia a formulat atât de simplu și de elocvent: „Pace în țară, pace în lume!”. Numai prin acordul între pacea la nivel local și cea la nivel global putem spera că războiul, genocidul, violența vor rămâne doar niște umbre ale trecutului.”

Cultura în România europeană. O propunere social-democrată

13 Noiembrie 2013

La recentul Consiliu Național al PSD, de la sfârșitul săptămânii trecute, am prezentat, pe lângă cuvântul adresat Consiliului de către dl președinte Ion Iliescu, și o intervenție personală în cadrul Atelierului „Cultură și identitate”.

Aș porni de la o constatare. Prin toate documentele întemeietorare ale Uniunii Europene, cultura este un domeniul de resortul statelor membre. S-au făcut încercări lăudabile de coordonare a politicilor publice între statele membre – aș aminti aici Colocviul Penser l’Europe, ediția organizată în 2007 la Sinaia de Academia Română, Academia Franceză și Academia Regală Belgiană pentru Limbă și Literatură Franceză, cu participarea dnei Hélène Carrere d’Encausse, a dlui Thierry de Montbrial și a dlui Eugen Simion –, dar în esență profilul și caracteristicile fiecărei culturi europene sunt și rămân unice.

De aici rezultă o concluzie simplă și imperativă: doar statului român îi revine obligația de a purta de grijă culturii și tot lui, prin însăși Legea sa fundamentală, îi incumbă obligația de a furniza cetățeanului român, pe lângă justiție, securitate, sănătate, educație, și cultură.

Până acum, discuția s-a purtat obsedant în jurul unei singure dileme: să sponsorizăm prin bani publici cultura, sau nu? Oameni care s-au pretins de dreapta au proclamat (și, când au fost în posturi executive, au și făcut) „liberalizarea” culturii. Rezultatul e cel pe care îl vedem cu ochiul liber: cărțile au tiraje de câteva sute de exemplare, filmul românesc câștigă tot pe plan internațional, dar acasă nu mai are cinematografe în care să poată fi văzut, teatrul este departe de a mai suscita același entuziasm ca înainte de 1989, iar un festival de anvergura Festivalului George Enescu nu se poate organiza fără vreo intervenție providențială.

Vreau, deci, să spun că noi, ca social-democrați, avem o prioritate: trebuie să re-democratizăm accesul la cultură în România. Chiar dacă nu neapărat cei mai bogați dintre români sunt și cei mai culți, este evident că actul de cultură a devenit accesibil numai unei elite socio-culturale. Evidența statistică a cheltuielilor românilor este elocventă: suntem pe penultimul loc în Uniunea Europeană din punctul de vedere al cuantumului cheltuielilor pentru cultură din venitul lunar. Și asta doar pentru că, nu știu de ce, statisticienii au amestecat și ziarele și audiovizualul, fără de care cheltuielile pentru cultură ale românului obișnuit ar tinde către zero.

Trebuie, așadar, încă înainte de a vorbi despre finanțare, să ne stabilim o prioritate culturală nu numai în programul de guvernare, ci în chiar nucleul nostru ideologic. Întrucât suntem un partid social-democrat, trebuie să milităm, între altele, pentru re-democratizarea accesului la cultură. Trebuie să punem la punct, de urgență, un pachet de politici publice care să stimuleze: 1) redeschiderea de librării (există mai multe zeci de orașe și chiar reședințe de județ fără nici o librărie); 2) reapariția emisiunilor de cultură în audiovizual; 3) creșterea ponderii disciplinelor culturale în programa școlară; 4) revalorizarea socială a omului de cultură; 5) stimularea inițiativei individuale și a valorilor asociative; 6) parteneriatul public-privat și a celui dintre autoritățile locale și cele centrale; 7) o reașezare, în favoarea cetățeanului, a prețurilor actului de cultură, care a devenit adesea prea scump tocmai pentru cei care au nevoie de el.

Toate acestea nu sunt posibile, firește, fără o implicare bugetară mult mai substanțială decât anemicul 0,20% din PIB. Însă vă atrag atenția că, înainte de a da mai mulți bani, trebuie să știm în ce programe vor intra și cam care vor fi efectele lor sociale. Aceste fonduri nu trebuie percepute ca bani care trebuie cheltuiți, ca până acum, ci ca resurse pentru un proiect de revigorare culturală națională.

A doua țintă, după re-democratizarea accesului la cultură, ar trebuie să fie conexiunea culturii cu turismul.

Ar fi, în primul rând, o șansă pentru turismul românesc, care altminteri nu are atuuri consistente pentru a face față concurenței. Conexiunea cultură-turism ar putea aduce și mai mulți bani în cultură, dar și o folosire mai dreaptă a banului public. Care, de pildă, a intrat până acum în diverse investiții de infrastructură, menite dezvoltării turismului, fără ca acesta să depășească 1% din PIB, în timp ce cultura, pe lângă că își revendică un procent însemnat din acest 1% al turismului, participă și în alte moduri la constituirea PIB, deși a beneficiat de mult mai puțini bani. Ar fi foarte bine dacă investițiile de infrastructură turistică ar fi corelate cu cele de patrimoniu, așa cum se întâmplă, cu un succes deosebit, în Turcia, Grecia și chiar Bulgaria. Ar fi și mai bine dacă restaurarea și repunerea în valoare a patrimoniului ar fi însoțită, simultan, de investiții în infrastructură și în turism. Până acum am băgat fonduri apreciabile în excavații arheologice inaccesibile pentru turiști sau, dimpotrivă, în drumuri și facilități către priveliști banale de natură pe care străinii le găsesc oriunde altundeva, în timp ce alături o mănăstire medievală zăcea în ruină.

În fine, aș mai atrage atenția asupra unei absențe din programul nostru cultural. Este vorba de imensul patrmoniu cultural al Bisericilor din România. Nu numai Biserica majoritară, ci și cele minoritare și cultele, creștine și necreștine, dispun de patrimonii culturale excepționale, pe care nu le punem în valoare dintr-o greșită concepție asupra statului laic. Stat laic înseamnă stat în care legile și ierarhiile Bisericilor au putere de acțiune numai în interiorul Bisericilor respective. Nu înseamnă stat în care Bisericile și cultele legale sunt scoase în afara cetății. Dacă Biserica Ortodoxă Română ar interzice accesul în mănăstirile sale, turismul în România s-ar prăbuși. Dacă Federația Comunităților Evreiești ar închide accesul la patrimoniul de cult și cultural-artistic de care dispune, o altă parte însemnată din turismul românesc ar dispărea. Și așa mai departe. Trebuie ca statul să colaboreze cu Bisericile și cultele pentru valorificarea în comun a acestui patrimoniu cultural, atât cât este posibil fără a tulbura viața internă a cultului respectiv. Statul trebuie să investească în refacerea obiectivelor de patrimoniu indiferent cui aparțin și să susțină și patrimoniul viu, nematerial, indiferent cui aparține el.

Răspund, în final, la o întrebare. De ce statul?

Pentru că nu s-a demonstrat până acum, nicăieri în lume, că altcineva decât statul o face în mod constant și eficient. Fondurile private, câte sunt, intră mai mereu în premierea unui act de cultură a cărui existență a fost asigurată, de fapt, de altcineva, și extrem de rar în finanțarea nașterii operei de artă. Doar artele cu potențial publicitar, ca filmul, dansul, teatrul mai beneficiază de sume pentru stimularea creației. Celelalte primesc bani doar după ce creația s-a împlinit.

Or, fără creație nu există cultură. Din păcate, numai statul poate finanța, într-o țară ca România, aflată după două decenii de tranziție care au pulverizat toate circuitele culturale firești, creația artistică.

Discursul pe care l-am ținut în cadrul dezbaterii „120 de ani de social-democrație în România”, organizată de Clubul de la București

18 Aprilie 2013

DSC_0293120 de ani de viitor al social-democrației românești

 

 S-au evocat aici, cu justificată mândrie, cei 120 de ani de existență politică a social-democrației românești. Sunt ani în care partidul a trecut prin momente de înălțare și de derută, prin triumfuri ale demnității și prin infernul pușcăriei politice, prin lungi perioade în care și-a apărat în Parlament convingerile și prin epoci întunecate, în care s-a refugiat în catacombe, spre a-și salva identitatea. Ani în care social-democrația românească a dat culturii române figuri de seamă, ani în care Partidul Social Democrat din România a contribuit și el, alături de alte partide democratice, la constituirea panteonului martirilor din pușcăriile comuniste. Ani, în sfârșit, în care a renăscut, a guvernat și a îndreptat România spre destinul ei firesc, însemnând Uniunea Europeană și NATO, și ani în care s-a aflat sub tirul unei justiții îngenuncheate politic, în care regresul țării pe toate planurile a fost ascuns opiniei publice de un discurs demagogic anti-social-democrat.

Acest moment aniversar, în care ne amintim de iluștrii noștri înaintași, nu trebuie, cred, să fie dedicat numai evocării, oricât de pioase, a trecutului. Căci una dintre virtuțile social-democrației dintotdeauna a fost spiritul prospectiv. Socialismul a fost văzut de adepții social-democrației, la sfârșitul secolului al XIX-lea, drept o prelungire firească a modernizării țării, începute de pașoptiști, după Tratatul de la Adrianopole (1829). Ioan Nădejde și revista Contemporanul au preluat, încă de la apariție (survenită în 1881), misiunea de a introduce spiritul științific în viața publică românească, de a lupta împotriva superstițiilor și a moravurilor orientale. Social-democraților din epocă le revine meritul de a fi luptat primii, de pildă, pentru votul universal și pentru emanciparea femeilor, într-o Românie în care – în acord cu ceea ce se întâmpla și în alte state europene – nu aveau drept de vot direct decât procente mici din populație. Social-democraților români le aparține promovarea ideii de legislație a muncii, care, în România de dinaintea primului război mondial, a fost o inițiativă născută în organizațiile sindicale socialiste, abia apoi fiind preluată și de alte forțe politice. Tot social-democraților din epocă le aparține tradiția sindicală din vechea Românie, care a împiedicat multă vreme răspândirea „ciumei roșii” și a „ciumei verzi” în rândurile clasei muncitoare.

Prin urmare, respectând și omagiind acest trecut strălucit, se cuvine să privim în viitor. Se cade să conștientizăm momentul de răscruce în care se află forțele politice din lumea civilizată, confruntate nu numai cu o criză economică și financiară de proporții, ci și cu degradarea accentuată a modelului capitalismului neo-liberal, sub presiunea realităților rezultate ca urmare a agravării consecințelor economice și sociale ale crizei de sistem. Se nasc modele alternative, care acum par mai robuste la criză, nu mai putem vorbi despre un singur capitalism, ci de capitalisme, și, ceea ce este mai grav, legătura dintre capitalism și democrație nu mai este nici evidentă, nici dorită de mulți.

În acest context complicat și plin de pericole se cade să ne arătăm demni de tradiția inovatoare a social-democrației românești și să oferim țării și cetățenilor ei un nou orizont de idei și un nou bagaj de politici publice și de practici politice. Să avem curajul de a ne schimba, de a ne adapta la provocările noului mileniu și, respectând principiile și tradiția, să deschidem noi capitole ale istoriei partidului nostru. Evocând cu pietate trecutul strălucit, să ne întrebăm dacă răspunsurile noastre la întrebările prezentului sunt pe măsura așteptărilor și pe măsura tradiției social-democrate. Aș vrea să abordez acest imperativ prin prisma a două direcții de acțiune, pe care le trecem adesea cu vederea, când ne prezentăm mesajul nostru către societate.

În primul rând vă propun să depășim complexele pe care le avem în materie de cultură, ca partid de stânga. Se spune uneori că Partidul Social Democrat nu are intelectuali, că intelectualitatea română e de dreapta, că pe noi ne votează cetățenii fără pregătire. Toate acestea sunt clișee ale confruntării politice, desigur, dar există și ceva adevăr în ele. Tema culturală nu se bucură deocamdată, în partidul nostru, de atenția cuvenită. Și, mai ales, ea nu este ridicată la statutul de temă prioritară, în raport cu economia, cu protecția socială sau cu siguranța publică. Se spune, ca pretext pentru a abandona cultura, că dacă economia nu produce bani, nu se poate face cultură. Tocmai noi, partidul care susține că teoria „statului slab” e falsă, că singura protecție în fața crizei este statul social, am lăsat cultura pradă pieței și i-am cerut să concureze cu detergenții și cauciucurile.

Cultura este o prioritate națională pentru că ea ne spune cine suntem. Și, dacă nu știm cine suntem, nu știm nici unde vrem să ajungem, nici cum vrem să fim. Susțin cu tărie că, dacă deocamdată am ratat în bună măsură integrarea în Uniunea Europeană, după ce – datorită eforturilor partidului nostru, în cadrul guvernării Adrian Năstase și sub mandatul prezidențial al lui Ion Iliescu – am aderat la NATO și la UE, acest aproape eșec are drept cauze atât regimul Băsescu, cât și absența unui model cultural coerent al României europene. Regimul Băsescu se apropie de un final binemeritat – deși ar fi drept ca posteritatea lui să fie mai aspră decât au fost aceste ultime luni –, însă modelul cultural continuă  să lipsească. Vă propun să îl furnizăm noi, poate chiar în cadrul Clubului de la București.

Vă propun, ca social-democrați, să ne asumăm misiunea de reuni tradiția și modernitatea, de a le spune oamenilor unde ne aflăm și unde trebuie să ajungem. Fără cultură, nu există identitate și fără identitate nu există nici spirit civic, nici demnitate națională.

Știu că distribuția rolurilor în actuala guvernare nu ne-a lăsat prea multe pârghii de acțiune în administrarea culturii române actuale. Numai că nu la administrare mă refer eu, ci la un model cultural al României europene, modern și adecvat epocii în care trăim. Un model care să ne înfățișeze Europei așa cum suntem, și nu așa cum ne văd unii gazetari străini care sistematic eșuează în a trece de Ferentari și a vedea amploarea și autenticitatea culturii române. Un model care să îi redea cetățeanului român demnitatea. Un model care să prezinte sinteza dintre cultura majorității române cu acelea ale minorităților naționale, căci diversitatea culturală a României este o bogăție pe care prea adesea o ignorăm. Consolidarea identității culturale ar fi un pas important în rezolvarea complexei crize de identitate pe care o traversează de multă vreme societatea românească, și ar contribui decisiv la acceptarea schimbării pe care o presupune integrarea europeană.

Vă propun, în al doilea rând, să deschidem un nou capitol în istoria partidului, prin reevaluarea relației noastre cu Biserica. Știm cu toții că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, social-democrația românească a promovat o abordare științifică a realității, a luptat împotriva superstițiilor și a bigotismului și pentru separația dintre Biserică și stat. Era necesară această politică, spre a putea scoate satul românesc – care atunci reprezenta cca 90% din populația țării – din înapoiere, din mizeria provocată de absența unui sistem de igienă și sănătate publică.

Astăzi, însă, situația este cu totul alta. Biserica este separată de stat, nu mai intervine în politicile acestuia, în schimb lumea românească – atât cea din mediul rural, cât și cea din mediul urban – are mare nevoie de o acțiune socială pe care statul nu este capabil să o ofere întotdeauna. Biserica, pe de altă parte, este o enormă și bine organizată structură socială, care poate fi de mare ajutor cetățenilor, în domenii cum ar fi protecția socială, sănătatea publică, educația și cultura. Biserica are, de asemenea, un patrimoniu cultural pe care adesea nu numai că nu îl valorificăm, dar nici nu îl cunoaștem.

Nu vă propun să devenim un partid bigot și nici să ne substituim democrației creștine, azi pe cale de dispariție. Vă propun însă să avem curajul de a închide capitolul tradiționalei reticențe a social-democrației față de Biserică și să deschidem unul nou, în care social-democrația, în parteneriat cu Biserica, să își îndeplinească menirea de a promova solidaritatea socială, de a ajuta grupurile sociale aflate în dificultate, de a-i face pe toți românii să se simtă membri ai acestei societăți și cetățeni ai statului.

Nu se pune problema să renunțăm la principiile noastre democratice, nici să înlocuim știința economică și sociologia cu Ceaslovul și Psaltirea. Suntem oameni moderni și suntem capabili să facem distincția între planuri, între menirea noastră ca partid politic și cea a Bisericii. Dar în același timp avem o datorie față de cetățeni, care ne impune să nu închidem nici o ușă, să nu ignorăm nici un partener democratic, spre fi de folos societății și celor care cred în noi.

În același timp, avem datoria de a recunoaște că și Biserica s-a schimbat, s-a modernizat și și-a luat în serios rolul de instituție națională. Și nu mă refer numai la Biserica Ortodoxă Română, majoritară, ci și la alte Biserici, al căror mesaj social este perfect compatibil cu misiunea noastră și cu nevoile societății românești. Este bine, este normal ca un stat sărac, devalizat de ani de zile de tot soiul de „băieți deștepți”, să promoveze un dialog public-privat cu Biserica. Vă propun să fim noi partidul care să aibă curajul de a deschide acest dialog și de a cere Bisericii să ne ajute pentru a îmbunătăți asistența socială, pentru a reda multor semeni ai noștri demnitatea, pentru a putea optimiza comunicarea socială.

Vă propun, în al treilea rând, să reflectăm din nou la rolul statului. Un președinte  care se lăuda că în cinci ani de mandat a citit o singură carte (și aceea nu era Constituția!) ne dădea, nu demult, lecții despre moartea statului social. În realitate, dacă privim cifrele, la nivelul Uniunii Europene țara noastră are cele mai mici cheltuieli sociale, cel mai mic procent din PIB alocat culturii, cel mai mic procent din PIB alocat învățământului și cercetării, un procent insuficient din PIB alocat sănătății. Cu alte cuvinte, cititorul unei singure cărți încerca să ne ducă de nas, ca și cum statul român ar fi unui prezent și activ în toate domeniile, dincolo de marginile îngăduite și mai presus de necesități, ca să justifice măsurile aberante de tăiere a unor finanțări și așa insuficiente.

În realitate, retragerea statului dintr-o mulțime de domenii, sau – cum i se spune în Occident – dereglementarea, a creat aberațiile economice din ultimele două decenii, al căror corolar este criza. Retragerea statului din aproape toate domeniile nu a dus nicidecum la spargerea monopolurilor și la prestații mai bune și mai ieftine pentru cetățean. Dimpotrivă: monopolul de stat, pe care cetățeanul îl controla destul de bine prin intermediul votului politic, a fost înlocuit de monopolul privat, pe care nu-l mai controlează nimeni. S-a privatizat distribuția de energie electrică, spunându-se că prețurile vor scădea și că furnizarea de energie va fi mai eficientă. Prețurile au crescut pentru cetățeni și au scăzut pentru șmecheri, iar furnizarea de energie electrică nu e nici mai bună, nici mai proastă decât înainte. Însă școlile și bisericile au plătit prețuri mai mari decât producătorii de aluminiu sau de oțel, iar acum unii colegi ai noștri vor să le pună chiar sub sechestru, pentru datorii. S-a privatizat apa, s-au privatizat alte utilități: n-a scăzut nici un preț, iar cetățenii sunt lăsați singuri în fața multinaționalelor, într-o justiție română lentă și ineficientă.

Vă propun, deci, să ne asumăm misiunea de a regândi statul social. De a conștientiza că acesta nu se rezumă la ajutoare de șomaj și la pomeni electorale, ci înseamnă multe alte domenii și activități, în care statul are datoria de a interveni, pentru că intervenția nici nu limitează drepturile democratice ale cetățenilor, nici nu influențează situația din piață. Statul social înseamnă învățământ mai bun, îngrijirea sănătății, înseamnă grija față de familie, înseamnă reguli edilitare care să redea orașelor și satelor noastre o înfățișare civilizată, înseamnă o birocrație fiscală transparentă și eficientă.

Vom ști când vom atinge nivelul unui stat social: atunci când cetățeanul român nu va mai percepe statul ca pe un dușman, atunci când întreprinzătorul se va simți ocrotit, iar nu persecutat de stat. Stat social nu însemnă stat paternalist, ci stat eficient, care în schimbul impozitelor le furnizează cetățenilor săi servicii de înaltă calitate, în cât mai multe domenii.

În sfârșit, aș vrea să vă propun să reflectăm la o lărgire a orizontului nostru politic, în direcția familiei. Social-democrația a fost dintotdeauna preocupată de drepturile omului, de protecția cetățeanului, de combaterea percepției colectiviste asupra vieții sociale, pe care o promovau doctrinele conservatoare. Însă am ajuns din nou la un grad de maturitate suficient pentru a înțelege că drepturile de natură individuală nu sunt împiedicate sau diminuate de cele de natură comunitară. Or, la ora actuală, asistăm în societatea românească la o gravă criză a familiei.

De multe ori arătăm cu degetul spre școală. Cutare elev este prins consumând droguri, elevele se prostituează, profesorii sunt batjocoriți de elevi huligani. Și se arată cu degetul spre școală. Se vorbește de „criza școlii”. În realitate, avem de-a face cu o criză a familiei, nu a școlii. Elevii petrec în școală 4-6 ore pe zi, cinci zile din șapte. În tot restul timpului, ei stau acasă, în familie, acolo unde ar trebui să învețe cei șapte ani de acasă. Noi am prăbușit autoritatea familiei și cea a profesorului. Pentru că îi salarizăm pe părinți cu 300 de euro pe lună, după care le arătăm copiilor la televizor o cu totul altă lume, pe care părinții nu le-o pot oferi, autoritatea părinților este la pământ. La fel, îi plătim pe profesori cu 200 de euro pe lună, îi controlăm și îi timorăm prin totul felul de politici, chipurile, de protecție a drepturilor elevului. După care huliganii îi batjocoresc în clase, îi umilesc cu banii părinților ș.a.m.d. Și mai vorbim de criza școlii. Eronat: este o criză a familiei, provocată de inechitatea socială, de decalajele de dezvoltare dintre grupurile sociale, de nefuncționalitatea statului social.Să ne lărgim, deci, orizontul gândirii sociale, politice și juridice.

Să recunoaștem această criză a familiei și, în parteneriat cu Biserica, prin instrumentele statului social, să refacem această structură de bază a societății. Fără familie nu există nici educație, nici solidaritate, nici încredere în sine, nici rezistență la crize și zguduiri. Fără familie, omul nu are rădăcini și, neavând rădăcini, el cade cu ușurință pradă disperării, demagogiei, tentațiilor extremiste sau, pur și simplu, dezgustului și indolenței.

Am schițat aici câteva dintre direcțiile pe care eu le cred fertile în viitor pentru o social-democrație care să nu rămână ancorată în șabloane și în cultul maladiv al trecutului. Să le răspundem adversarilor noștri, care ne acuză de una și de alta, prin curajul de a ne reinventa, de a oferi soluții noi, de a inova și de a ne afirma identitatea. Suntem mândri de un trecut onorabil, dar numai dacă vom reuși să ne reinventăm, acest trecut va continua să trăiască prin noi.

Altminteri, riscăm să devenim o firmă care, chiar dacă guvernează bine, nu mai are altă legătură cu social-democrația decât, eventual, o galerie de portrete pe un perete din sediul central.

Știu, însă, că avem puterea și voința de a duce mai departe, încă 120 de ani, această ilustră tradiție, care nu este un capital, ci o imensă obligație, de care trebuie să fim demni.

Discursul pe care l-am ținut la Istanbul, la cel de-al XVI-lea Summit Eurasia, Organizat de Fundația Marmara, condusă de Dr. Akkan Suver, un bun prieten al țării noastre. Panelul „Cultură și Dialog Ecologic” a fost prezidat de Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, Sanctitatea Sa, Bartolomeu I

11 Aprilie 2013

 
16-avrasya-ekonomi-zirvesi-344422

Domnule Președinte, Sanctitatea Voastră, doamnelor și domnilor,

 

S-a citat adesea maxima, destul de misterioasă, a lui André Malraux, conform căruia secolul XXI, cel în care trăim noi, va fi religios sau nu va fi deloc.

Nu am impresia că primul lui deceniu îi dă dreptate marelui scriitor francez, motiv pentru care mă întreb dacă nu cumva suntem obligați să mergem mai departe decât cuvintele sale. Căci religia este, fără îndoială, o dimensiune esențială a vieții umane, însă ea nu există singură, nici în societate, nici în sufletul omului. Religia ne leagă, după cum arată etimologia cuvântului în limba latină, de Dumnezeu și de oameni, dar ea își exercită acțiunea în lume și interacționează cu aceasta.

Cred, de aceea, că dacă dorim să înțelegem mai bine provocările epocii noastre și, mai ales, dacă dorim să răspundem mai bine așteptărilor cetățenilor pe care îi reprezentăm, trebuie să începem să ne gândim la soluții mai complexe decât simpla citare a unor vorbe de spirit. Iar reuniuni ca aceasta la care participăm acum reprezintă mediul natural în care se nasc ideile bune, care vor aduce soluțiile zilei de mâine.

Încep prin a face o afirmație tranșantă: facem o mare greșeală dacă separăm total și irevocabil cultura de religie. Nu mai suntem în secolul al XVIII-lea, când societatea nu a mai putut avansa decât scoțând Biserica afară din cetate. Biserica și-a regăsit de mult locul în societate, în statul laic european și nu mai reprezintă un factor de presiune asupra politicului. Nu mai există nici riscul unei influențe autoritare și nepotrivite a Bisericii asupra actului de cultură.

Însă Biserica este ea însăși un uriaș tezaur de cultură. Începând cu istoria și morala și terminând cu arhitectura și pictura, religiile lumii ne oferă un patrimoniu cultural considerabil, care nu este încă suficient pus în valoare. Și nu mă refer aici la exploatarea turistică a comorilor religioase: turismul este, desigur, o resursă economică prețioasă pentru multe state ale lumii, dar trebuie să ne gândim și la daunele pe care le aduce habitatului, ecologiei și patrimoniului. Dezvoltarea lui trebuie să fie compensată de programe de cercetare, restaurare și conservare a patrimoniului cultural și ecologic al umanității.

Biserica este, cum spuneam, un patrimoniu cultural pe care ar trebui, în primul rând, să îl cunoaștem mai bine. Toată lumea este de acord că laicitatea este soluția optimă pentru sistemul de învățământ, numai că de la laicitate și până la diminuarea severă a prezenței valorilor culturale ale Bisericii în cadrul învățământului istoric, de artă, filologic și arhitectural este cale lungă. Învățământul de cultură generală aproape că nu mai conține nici o referință la patrimoniul cultural al Bisericilor, sau dacă o face, o face făcând abstracție de faptul că acest patrimoniu a fost creat în relație directă cu viața Bisericii respective. Am consultat recent mai multe manuale de filozofie din învățământul liceal, din mai multe țări din Uniunea Europeană: nici unul nu conține vreo referire la teologie, la teozofie sau la dogmatică, nici la vreunul din gânditorii medievali sau moderni ai Bisericii, nici la morala prezentă în toate marile religii ale lumii. În manualele de istoria artei, înscrisurile coranice conținând numele lui Allah sau sure, ori icoanele creștine, sunt înfățișate ca opere de artă, desprinse complet de contextul spiritual care le-a generat. Ș.a.m.d.

Cu aceste exemple, pe care sunt sigur că le-ați întâlnit și dumneavoastră, am deschis și un alt capitol al expunerii mele. Știu că educația beneficiază de un panel separat în cadrul forumului, fapt care reflectă interesul special pe care statele din regiunea Eurasiatică îl acordă acestui domeniu, esențial pentru dezvoltarea lor. Însă cred că nu trebuie să uităm – așa cum adesea o facem – de încărcătura educativă a culturii și, respectiv, de cultura care trebuie să fie prezentă în sistemul educațional.

Vreau, deci, să vă propun să reflectăm împreună la o interfațare, inteligentă și îndrăzneață, a culturii, învățământului și religiei. La o recuperare a potențialului moral și formativ al religiei, la o valorizare superioară a funcției formative a culturii și la deschiderea sistemului de învățământ către valorile spiritului, nu numai către deprinderile practice pe care viața modernă le privilegiază.

Să nu uităm trei aspecte fundamentale ale acestei problematici: 1) politica și interesele economice ne pot despărți, dar cultura ne va uni întotdeauna, 2) dialogul religiilor este esențial pentru concordia regiunii Eurasiatice și a lumii întregi, iar acest dialog se bazează nu pe deosebirile dogmatice, ci pe asemănările culturale dintre religii, și 3) nu vom câștiga pariul păcii și al dezvoltării decât dacă îi vom educa pe tineri în spiritul valorilor comune, ce decurg din cele două puncte anterioare.

Nu sunt partizanul inițiativelor solemne și nici al înființării de noi comitete și consilii, de instituții și inițiative. Cred – ca participant cu vechime la lucrările lui, în calitate de consilier al fostului președinte al României, Ion Iliescu – că forumul nostru are toate instrumentele necesare pentru a răspunde acestei provocări, a interfațării mai profunde a religiei, culturii și școlii. Iar Turcia, țara gazdă, are deja o considerabilă experiență, una dintre cele mai substanțiale din întreaga regiune, în sensul echilibrării celor trei sisteme de valori.

Trebuie, deci, să infuzăm mai multă cultură în ceea ce facem zi de zi, să stimulăm dialogul dintre religii și dintre religie și știință, să regândim sistemul de învățământ, cel puțin cel de cultură generală. Criza economică și financiară mondială, ale cărei efecte sunt departe de a fi dispărut, ne-a arătat, cred, tuturor riscurile unei societăți bazate exclusiv pe valori mercantile, în care setea de profit și dezvoltarea nesustenabilă au împins lumea întreagă într-un vid de valori spirituale și într-o criză de identitate fără precedent în istorie. Nu reușim să fim cum ne dorim să fim pentru că nu mai știm, de fapt, ce suntem. Nu reușim să punem capăt unor conflicte vechi, parcă, de când lumea – cel dintre Israel și vecinii arabi, cel din Cipru, ca să dau numai câteva exemple – din cauză că vorbim prea mult, atunci când ne întâlnim, despre economie și politică și foarte puțin, dacă nu chiar deloc, despre cultură, despre morală, despre tot ceea ce ne unește.

Prezența unor înalți ierarhi ai mai multor confesiuni creștine, ca și a unor reprezentanți eminenți ai lumii islamice ne dovedește ce potențial imens avem la dispoziție pentru un real dialog despre condiția umană, despre identitatea noastră în lumea de azi, despre ceea ce ne unește. Suntem mândri că suntem moderni, că omenirea a progresat în multe domenii, însă asta nu trebuie să ne împiedice să recunoaștem că modernitatea nu este o reușită totală, că în alte domenii omul stagnează, că deși a rezolvat multe probleme care cu câteva decenii în urmă păreau nerezolvabile, el nu este neapărat mai fericit, nici mai bun, nici mai tolerant, nici mai deschis față de valori. Dimpotrivă, lumea pare sfâșiată de intoleranță, de lipsă de solidaritate, de valuri imense de oameni care nu-și mai găsesc locul și migrează, dintr-un loc în altul…

Vă propun, deci, întâi și-ntâi, să reflectăm la tot ceea ce pierdem separând cultura de învățământ și ignorând în continuare patrimoniul cultural și educațional al religiilor. În al doilea rând, să transmitem împreună un mesaj pentru o abordare mai curajoasă și mai insistentă a rolului fundamental al culturii în societatea de azi. În al treilea rând, vă invit să furnizăm un imbold spiritual politicii pe care o practicăm și, în general, discursului în spațiul public din țările noastre. Plecăm de aici cu satisfacția că am găsit un cadru de dezbatere excepțional de bogat în idei și inițiative, care ne-a oferit posibilitatea să contribuim la construcția unui mesaj de pace și înțelegere, ca și a unei abordări curajoase a unor teme complexe.