Un filosof fără memorie: Gabriel Liiceanu

Pe platforma Contributors, Gabriel Liiceanu publică un lung rechizitoriu (nu mai puţin de 9 pagini!) la adresa unuia dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale. Care dintre ei, nu e greu de ghicit: din 1990 încoace, dl Liiceanu, cu o consecvenţă rară – mă tem că Emil Cioran ar fi folosit un epitet mai puţin măgulitor –, a susţinut orice candidat al dreptei, împotriva oricărui candidat al stângii. Putea să fie candidatul stângii un model moral sau, pur şi simplu, un om decent, iar cel al dreptei, însăşi canalia de uliţi (sau, poftim, de port): nu contează, filosoful găseşte cu uşurinţă argumentele pentru asta. Chiar şi atunci când, moral vorbind, poziţia celui pe care îl susţine nu poate fi apărată. Crede că statutul său social este suficient pentru a face abstracţie de realităţi şi a prezenta albul drept negru, şi invers.

Pretenţia permanentă de a fi considerat imparţial, independent, „un om căruia îi pasă”, în condiţiile unui partizanat evident – asumat de-a dreptul obscen, în ultimii ani –, deranjează, e drept. Însă aceasta e de-a dreptul un păcat venial, pe lângă uşurinţa cu care, după fiecare dezastru provocat de dreapta politico-intelectuală pe care o susţine, autorul Apelului către lichele se retranşează pe o nouă baricadă, fără să-şi asume nicio răspundere pentru dezastrul pe care l-a cauţionat.

Dar să trecem la textul din Contributors. El se intitulează Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! şi se înscrie fără efort în linia lamentaţiilor sale monocorde şi agresive. Pentru că nu se poate să nu semnalăm, totuşi, pentru cei mai puţin iniţiaţi, somaţia cu nuanţă bleu-jandarme pe care autorul o ascunde, abil cum îl ştim, sub expresia din titlu; în fond, Bagă de seamă, domnule Ponta! are, de fapt, acelaşi sens! Se înscrie, spuneam, pe linia producţiilor ieftin moralizatoare pe care dl. Liiceanu ni le livrează de ani de zile cu o morgă de bust răguşit, deranjat de vânzoleala de la poalele piedestalului prea înalt în raport cu gâtul.

Aş sesiza şi o anumită nuanţă de dependenţă în acest titlu. Dependenţă sau, mai bine zis, sevraj. Oare tot aşa i se va fi adresat şi lui Traian Băsescu, în anii de fericită conlucrare în care era deplasat, pe bani publici, cu avionul prezidenţial la vila de la Neptun, fostă a lui Nicolae Ceauşescu? „Fie-vă milă” nu spun nici ironic, mă tem, cei care dau lecţii morale, ci, mai degrabă, trist şi umil, cerşetorii. Oare să aibă legătură cu clivajul care l-a transformat, în chip regretabil, pe Gabriel Liiceanu, dintr-un intelectual de elită în intelectualul lui Băsescu?

Textul în sine, aşa searbăd şi lipsit de umor, cum e, pretinde să fie un portret moral devastator făcut  candidatului Victor Ponta, de instanţa morală absolută, pe care o încarnează domnul Liiceanu. Ca întotdeauna când doreşti mai mult decât poţi, portretul alcătuit de Gabriel Liiceanu lui Victor Ponta spune, totuşi, mai multe despre Gabriel Liiceanu decât despre Victor Ponta. Portretul devine, fără voia filosofului, un autoportret, prin ceea ce filosoful ar dori cu tot dinadinsul să nu se observe. Nu e nevoie să fii în intimitatea liderului PSD pentru a vedea că dl Liiceanu îl confundă pe dl Ponta cu obiectul dorinţelor şi adeziunilor sale, cu Traian Băsescu însuşi. Ceea ce ar fi trebuit să-i reproşeze actualului preşedinte, cel despre care filosoful s-a exprimat, nu o dată, în termeni ditirambici, care i-au făcut chiar pe admiratori să-i pună sub semnul întrebării spiritul critic şi discernământul politic, îi reproşează acum lui Victor Ponta. Un act ratat, sau orbire partizană? Sau, şi mai grav, pierderea definitivă a busolei morale?

De pildă, Gabriel Liiceanu îi reproşează, textual, că a introdus şi a instaurat, în politica românească, mitocănia: „trag prima tuşă a portretului dvs începând cu acest «detaliu»: pe poarta «miştocărelii», care, cu aportul dvs. deloc neglijabil, a devenit loc comun al limbajului public de la noi, a intrat golănismul în clasa politică”. Stai şi te freci la ochi: cu Ponta începe golănismul? Fără aportul deloc neglijabil al dlui Ponta, Traian Băsescu nu ar fi găsit în sine însuşi resursele de a o trimite pe o deputată pe centură, n-ar fi făcut-o pe o ziaristă ţigancă împuţită, pe o alta păsărică şi nu l-ar fi pocnit pe şest pe un biet copil? Fără cei din PSD, o distinsă deputată PDL n-ar fi putut striga, în plin Parlament, „Ciocu’ mic, că acum suntem noi la putere!”: expresie, negreşit, a distincţiei şi a elitismului politic? Din păcate, golănia în politică e sinonimă cu „epoca Băsescu”, una în care dl Liiceanu a fost (sau, mai bine zis, n-a fost nimic altceva decât) un soldat credincios al propagandei oficiale.

Textul din Contributors abundă, de altfel, de epitete pe care Gabriel Liiceanu le atribuie fiinţei premierului: băşcălios, vulgar, huligan, jignire, clovn, tupeu. Dacă, însă, le-ai rosti în faţa unui om de pe stradă şi l-ai ruga să le asocieze cu o personalitate politică, mă tem că nu Victor Ponta ar fi primul nume pe această listă. Ci, din nou, Traian Băsescu. Cel care, după cum s-a exprimat filosoful cu ocazia decorării sale la Cotroceni, ar fi restaurat demnitatea funcţiei prezidenţiale. Neîndoielnic, cu plec în cinci minute, cu ţigancă împuţită, cu nu boicotăm referendumul (după care îl boicotăm), cu nu ne împrumutăm la FMI (după care luăm zeci de miliarde ca să construiască Elena Udrea terenuri de fotbal în pantă), cu lecturile consistente din bibliotecile marilor porturi ale lumii, idolul lui Gabriel Liiceanu a restaurat ceva. Şi anume, tocmai băşcălia, iresponsabilitatea, huliganismul, tupeul şi clovneria.

Care, când a încercat să le aplice şi pe scena internaţională, i s-au întors brusc peste ochi, exact ca palma pe care i-o aplicase, democratic şi european, bietului copil din Ploieşti. Timp de 10 ani, liderul României n-a fost primit mai nicăieri. Din 2005 şi până în 2014, nu a fost nici măcar o dată la ONU, acolo unde până şi Ahmadinejad a vorbit de mai multe ori. S-a văzut pe sub masă cu Vladimir Putin (ultima dată, pe 17 octombrie: de ce nu s-o fi indignat europeanul domn Liiceanu?).

Dar nu: nu Traian Băsescu este vinovat de izolarea internaţională a României, de nedemnitatea în care ajunsese ţara pe plan extern. Vinovat este Victor Ponta, pe care filosoful îl acuză, cu o gravitate de Savonarola de cartier: „ne-aţi furat direcţia în care trebuia să mergem”. Dacă acea direcţie era spre nicăieri, atunci, da, trebuie să fim de acord cu dl Liiceanu. Numai că nu ştiu dacă spre nicăieri chiar e o direcţie. În raport cu ea, faptul că Victor Ponta se vede regulat cu vicepreşedintele SUA, cu preşedintele Comisiei Europene, cu cel al Parlamentului European, cu preşedintele Franţei şi cu cancelarul Germaniei, e un imens câştig.

Gabriel Liiceanu foloseşte, des şi cu neascunsă oroare, vocabula pomeni. El acuză guvernarea Ponta, în tonul propagandei băsiste dintotdeauna, că încearcă să repare nedreptăţi pe care nu ea le-a creat. Dl Liiceanu îi reproşează că a dat ajutoare sociale ţăranilor şi familiilor de rromi. Nu contează că acele ajutoare sunt date într-un stat UE, potrivit normelor UE, după metode pe care toate statele UE le-au utilizat, în anumite momente ale existenţei lor. Să nu ştie marele european Gabriel Liiceanu asta? Nu-l suspectez, evident, că nu ştie, ci că, dintr-o etică strâmbă de căuzaş politic, vrea să facă din alb, negru.

Şi mai grav este că, dacă am merge până la capăt pe firul logicii sale, ar trebui să ne punem alte două întrebări. Prima: de ce aveau, totuşi, nevoie acei oameni de ajutor social, dacă cei 10 ani ai lui Traian Băsescu au fost o „epocă de aur”? Şi a doua: închiderea spitalelor şi a şcolilor, tăierea salariilor şi impozitarea pensiilor nu au fost de ajuns? Dacă nişte modeste ajutoare – care, pentru acei oameni care le-au primit, echivalează cu diferenţa între supravieţuire şi moarte – sunt un asemenea atentat la „valori”, „democraţie”, „civilizaţie”, care să fie soluţia? Lipsa de sensibilitate socială a domnului Liiceanu este notorie. Nu, săracii n-au ales ei să fie săraci. Capitalismul este o maşină de făcut şi accentuat inechităţi. Este datoria noastră să reducem aceste inegalităţi, prin politici sociale. România, aşa cum şi-ar dori-o domnul Liiceanu ar fi un coşmar social.

În fine, dl Liiceanu vorbeşte mult, în plicticosul său pamflet, despre infracţiuni, despre corupţie, despre hoţie şi despre imoralitate. Ştiu că judecata morală e dificilă, iar cel care şi-o asumă trebuie să fie deasupra oricărei îndoieli. Andrei Cornea, într-o carte editată chiar la Humanitas, îl mai supune pe filosof unei exigenţe: ca să fie credibil, ca să poată fi urmat în ideile sale, acesta ar trebui să se supună, în mod virtual, unui text de auto-incluziune.

Aşadar, l-aş invita pe Gabriel Liiceanu, înainte de a vorbi despre infracţionalitatea altora – despre infracţionalitate, în general –, să se auto-includă în analiză. Oare editura pe care o conduce nu a primit niciodată bani de la stat, bani pe care un eventual Liiceanu al stângii să-i definească drept şpagă sau sifonare? Mai ales în perioadele în care filosoful ridica în slăvi tocmai personalitatea care avea, în acel moment, puterea de a direcţiona acei bani? Oare de ce ocoleşte discuţiile despre privatizarea fostei Edituri Politice, devenită Humanitas, şi despre condiţiile în care un patrimoniu uriaş a putut fi adjudecat, totuşi, de câţiva oameni care nici nu moşteniseră miliarde, nici nu inventaseră becul electric?

Dacă ar fi să recunosc un merit textului autorului Jurnalului de la Păltiniş, acesta este unul de ordin formal. Este un text atât de fals, atât de plin de nuanţe deloc inocente, de răstălmăciri şi neadevăruri – savant amabalate într-o impecabilă limbă română, cvasi-mortuară (ca să-l parafrazez pe Cioran). Voi spune doar atât: ceea ce întristează însă în textul filosofului, este seninătatea cu care acesta aruncă responsabilitatea pentru răul României în spinarea altora.Mereu a altora. Domnia sa nu are nicio răspundere. Nici măcar detaliul că acum nu se află pe lista susţinătorilor Elenei Udrea – continuatoarea declarată a Marelui Cârmaci – nu naşte vreo cută de jenă pe chipul său, altminteri grav şi frământat de probleme, cu toate că de beneficiile regimului s-a bucurat din plin. E, de fapt, un om fericit, acest filosof fără memorie, pentru care alţii, mereu alţii, trebuie să facă ceva: să se auto-analizeze, să ia lecţii şi să dispară din spaţiul public. Domnia sa, niciodată.

Amănuntul că, în contrapartidă la Victor Ponta, filosoful ne propune luminoasa perspectivă a cătuşelor (căci ce altceva aduce Monica Macovei în politică, din 2005 încoace?) e şi el semnificativ, în acest sens.

O întrebare rămâne în urma lecturii acestui text: cum ar trebui să fie şi ce ar trebui să facă dl. Ponta pentru a-i fi pe plac dlui Liiceanu? Autorul formulează un oarece răspuns într-un final pe care el însuşi îl caracterizează drept „neaşteptat”, pentru a sublinia încă o dată ce minte sprintenă şi surprinzătoare deţine d-sa, în comparaţie cu logica molâie şi liniară a lectorilor săi. Ideea, pe scurt, este că dl Ponta ar trebui să-şi provoace singur o iluminare similară celeia întâmplate lui Saul pe drumul său spre Damasc. Adică o convertire totală, o întoarcere cu 180 de grade. Neaşteptată soluţie, ce-i drept! Dar care, în opinia noastră, incumbă cel puţin două riscuri majore. Primul ar fi ca dlui Ponta să-i iasă, lucru care l-ar transforma peste noapte în Traian Băsescu. Asta aparent ar fi bine pentru dl Liiceanu, dar nu şi pentru dl Ponta, care astfel ar pierde alegerile, s-ar converti fără rost şi, în cele din urmă, nu i-ar mai fi de folos nici dlui Liiceanu.

Cel de-al doilea risc ar fi ca dlui Ponta să îi iasă convertirea doar parţial, din te miri ce accident, caz în care iarăşi nu ar mai fi pe de-a-ntregul pe placul dlui Liiceanu, deci tot inutil.

Sau poate că, dincolo de complicatele metafore biblice, drumul Damascului înseamnă doar o privire mai binevoitoare a viitorului Preşedinte al României faţă de calităţile de moralist şi, mai ales, de manager, ale dlui Liiceanu…

Constantin Noica despre Ion Iliescu

„Noica îl admiră pe un individ, Iliescu, la care a găsit înţelegere şi care este un tip foarte deştept, dar nu este agreat de actuala conducere şi este mutat dintr-un loc în altul.”

Constantin Noica avea o cu totul altă părere despre Ion Iliescu decât discipolul său Gabriel Liiceanu.

Dosarul de Urmărire Informativă, care-i fusese deschis filosofului de către fosta Securitate, este cât de poate de limpede în acest sens. Într-o delaţiune care viza opiniile politice ale lui Noica, susceptibile de a fi ostile sau subversive la adresa regimului, turnătorul scrie: „Noica îl admiră pe un individ, Iliescu, la care a găsit înţelegere şi care este un tip foarte deştept, dar nu este agreat de actuala conducere şi este mutat dintr-un loc în altul.”

Documentul poate fi consultat în volumul Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, vol. IV, Constantin Noica (2), ediţie îngrijită de Dora Mezdrea şi apărută la Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, în 2010, la pagina 130.

Nu trebuie să ne mire admiraţia mărturisită a filosofului. După episoadele Timişoara şi Iasi, Ion Iliescu era, în ultimul deceniu ceauşist, plimbat de la Ape la Editura Tehnică. Pe aceasta din urmă o va transforma într-o editura de varf , în ciuda opreliştilor pe care cenzura le-a pus în calea iniţiativelor editoriale din ultimii ani ai lui Ceauşescu.

Mărturia involuntară a turnătorului – încă neidentificat – este interesantă nu numai ca picanterie.

Pe de-o parte, ea ne arată că Noica nu avea o gândire talibană, ca urmaşii săi. Faptul că Ion Iliescu făcuse parte din structurile de conducere ale Partidului Comunist Român nu-l determină pe marele filosof să îi întoarcă spatele şi să-l anatemizeze, aşa cum au făcut, încă din primele zile de după prăbuşirea fostului regim, discipolii săi. Mai mult ca sigur că Noica, posesorul unei remarcabile gândiri prospective în materie de politică internaţională, înţelegea că o răsturnare a regimului comunist din România nu ar fi avut consecinţe favorabile pentru noi decât dacă ar fi existat asemenea oameni politici „foarte deştepţi”, capabili să o gestioneze.

Pe de altă parte, e clar şi că Noica nu îl percepe pe Ion Iliescu ca pe un actual comunist. Neînţelegerile cu „conducerea” (citeşte: cuplul Ceauşescu) se explică nu numai prin faptul că „individul” este „foarte deştept”. E clar că, dacă este mutat dintr-un loc în altul, el nu se aliniază politicii partidului şi „indicăţiilor” secretarului său general. Fostul legionar şi fostul comunist se întâlnesc, aşadar, pe un teritoriu comun: după ce constataseră amândoi eşecul ideologiilor în care crezuseră, îi apropia spiritul democratic regăsit.

Dezvăluirea din dosarul de Securitate al lui Constantin Noica nu e singura de acest gen. Ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva discipolii filosofului – şi în primul rând Gabriel Liiceanu, editorul operei sale – au ocultat, după 1989, anumite aspecte ale gândirii acestuia, care nu conveneau politicii pe care au făcut-o, pe faţă sau pe ascuns, până azi. Dacă nu cumva s-au prevalat de moştenirea lui Noica, deşi ştiau (căci nimeni nu l-a cunoscut mai bine: splendidul „portret în mişcare” din Jurnalul de la Păltiniş e dovada supremă) că maestrul lor spiritual nici nu i-ar fi aprobat, nici nu i-ar fi urmat în campaniile lor, de divizare şi învrăjbire a lumii româneşti.

E o întrebare la care aşteptăm cu toţii un răspuns mai serios decât o negare copilărească a evidenţei.

Editorial publicat în „Q Magazine”

Semne bune pentru sportul românesc

Excepţionala performanţă a echipei noastre feminine de gimnastică, devenită campioană europeană după patru ani, a venit la numai câteva zile după ce Bucureştii s-au aflat, datorită finalei Europa League, în centrul atenţiei planetei fotbalistice. Sunt două semne promiţătoare pentru sportul românesc, care în ultimii ani ne obişnuise cu performanţe tot mai şterse. Sunt, de asemenea, două puncte de plecare pentru viitor.
Arena Naţională este prima construcţie sportivă demnă de numele ei, ridicată după Revoluţie. Chiar dacă în finala Europa League n-a jucat nici o echipă românească, stadionul reprezintă primul pas în această direcţie, căci sport de performanţă nu se poate face fără infrastructură, pe stadioane şi baze sportive ridicate în anii ’50-’80. Pariul primarului Sorin Oprescu a ţinut: Arena Naţională a făcut să se vorbească altfel despre România şi despre Capitala ei, decât s-a vorbit până acum.
Şi mutarea realizată de Victor Ponta, practic prima sa decizie ca premier, şi anume separarea Agentiei Nationale de Sport de Ministerul Educatiei, este binevenită. Nu numai pentru că respectivele domenii sunt diferite şi necesită politici diferite. Ci şi pentru că, după infrastructură, trebuie refăcută baza de selecţie a sportului românesc. Care, în absenţa unor politici de sine-stătătoare, a scăzut îngrijorător. Doar asa de poate reface, prin strategii corespunzătoare, baza de masă şi interesul public pentru practicarea sportului.
Ceremonia de premiere a marilor noastre gimnaste, campioane europene, desfăşurată la Palatul Victoria, a fost mai mult decât un omagiu adus unor performere de excepţie. A fost semnalul că guvernul Ponta şi USL privesc sportul drept obiectiv important al guvernării. Mai ales ca ne aflam in an olimpic. Sănătatea naţiunii, imaginea ei externă, dar şi turismul ca sector economic depind în mare măsură de relansarea sportului românesc, către performanţele cu care eram obişnuiţi cu ani în urmă.

O campanie mai puțin europeană

Turul I al alegerilor din Franta, finalizat prin victoria lui François Hollande în fata presedintelui în exercitiu, Nicolas Sarkozy, a reliefat un fenomen: dezideologizarea bataliei politice.
Afirmatia poate parea paradoxala, daca ne gândim ca înfruntarea finala dintre Nicolas Sarkozy si François Hollande (nu neaparat în aceasta ordine), îi va opune, de fapt, pe reprezentantii celor doua curente politice principale de pe scena europeana, curentul popular si, respectiv, cel socialist.
În realitate, însa, desi François Hollande s-a straduit sa-si construiasca o imagine de antiSarko, campaniile celor doi au semanat ca doua picaturi de apa. În sensul ca temele traditionale ale stângii si dreptei au jucat roluri marginale, în fata unor subiecte populiste (imigratia, tema nationala, dreptul de exceptie francez s.a.m.d.).
În primul rând, ambii candidati s-au straduit sa fie, pe cât posibil, mediocri. Lui Hollande, postura îi este mai la îndemâna, dar temperamentalul presedinte sortant s-a cam chinuit, spre a lasa impresia unui functionar meticulos, care le va rezolva francezilor toate problemele. Din aceasta cauza, au spus analistii, „Sarko“ si-a ratat campania si se afla acum în inconfortabila postura de challenger.
În al doilea rând, ambii candidati s-au ferit ca de foc de suspiciunea ca ar avea ceea ce se numeste o directie, ca doresc ca alegerea lor sa se constituie într-un nou început pentru Franta si/ sau pentru Europa. Sarkozy, care are si avantajul ca este presedintele în exercitiu, s-a folosit discret de actul guvernamental spre a-si sublinia temele de campanie. Dar, vai!, singura sa initiativa nu lasa mari sperante eurooptimistilor: Parisul, la unison cu Berlinul, a anuntat ca ia în calcul reintroducerea controlului la frontierele interne, în cazul în care s-ar sesiza brese la frontierele externe ale Uniunii Europene. Ceea ce, dat fiind ca pâna catre sfârsitul anului (speram ca) este programata primirea în Schengen a României si a Bulgariei, echivaleaza cu instalarea unei sabii a lui Damocles deasupra Uniunii noastre. Care, în absenta deplinei libertati de circulatie a persoanelor, îsi pierde însasi ratiunea de a exista.
În al treilea rând, daca excludem, totusi, actul guvernamental din campanie (caci Sarkozy, desi candidat, nu e „jucator“ si nu încalca Legea fundamentala), se poate spune ca a fost cea mai putin europeana campanie electorala din Franta ultimelor doua decenii. Nu numai cei doi favoriti, dar si outsider-ii Mélenchon, Marine Le Pen si Eva Joly au pus temele europene într-un plan secund. S-a vorbit, desigur, despre contracararea efectelor crizei din zona euro, dar aproape exclusiv dintr-o perspectiva franceza. Singura diferenta dintre Sarkozy si Hollande a constat în „feliile“ de electorat pe care le-a vizat discursul lor despre criza, felii care nu au coincis neaparat cu orientarea lor ideologica.
Este bine? Este rau? Nu ma grabesc sa dau un raspuns, între altele si pentru ca îndemnul la dezidelogizare mi se pare unul foarte subtil… ideologizat. El se naste dupa descompunerea dreptei occidentale traditionale, în urma scandalurilor de coruptie de la începutul anilor ’90. Chiar daca PPE este astazi cel mai puternic partid european, consistenta lui doctrinara este scazuta, mai ales în urma aparitiei factiunii conservatorilor europeni (desprinsa din PPE) si a aderarii unor partide care nu respecta valorile crestine, din Albania si Turcia. Singurul partid european înca bine structurat ideologic ramâne cel socialist. Îndemnul la dezideologizare este unul care îl vizeaza direct, ceea ce e cam lipsit de onestitate.
Constat, deocamdata, ca înlocuirea elementului ideologic cu cel al performantei nu aduce nici un plus de clarificare în ochii electoratului. Nu îi dispretuiesc pe cetatenii români sau europeni, Doamne fereste!, dar cred ca e cel putin hazardat sa ne asteptam ca alegatorul obisnuit sa discearna între valentele tehnice ale unui act de guvernare. Faptul ca în România anului 2009 au iesit ca sa-l voteze pe Basescu aproximativ 5 milioane de oameni arata cât de usor poate fi pacalit electoratul, daca ideologicul este înlocuit cu „performanta“.
Desigur, ideologicul nu reprezinta o garantie a competentei. Însa constat ca, de când a început sa se dezideologizeze, politica a devenit tot mai corupta, fara ca sa fie mai performanta. Multi „tehnocrati“, adusi pe post de mari specialisti, s-au dovedit incapabili sa gestioneze domeniile în care erau specialisti, dar extrem de abili în a vinde pe nimic si a da contracte grase cui trebuie. Ideologicul nu garanteaza competenta, dar promite macar un etos care genereaza o anume responsabilitate. Putem compara, la rece, felul în care s-a guvernat în România anilor ’90 si acum: chiar daca si în anii ’90 s-au facut panamale, s-a guvernat mai bine si mai responsabil fata de valorile fundamentale ale natiunii (scoala, sanatatea, ordinea publica, resursele naturale). Considerata, la momentul acela, un dezastru, guvernarea CDR din perioada 1996-2000 este o adevarata campioana, pe lânga guvernele Boc-Ungureanu. Nu uitati ca, în anii ’90, ne umileam câte doi-trei ani la FMI pentru 300 de milioane, în timp ce acum am luat rapid câteva zeci de miliarde. Care s-au topit cum au venit.
Eu cred, dimpotriva, ca a sosit momentul unor noi clarificari ideologice. Oamenii nu stiu, de fapt, cât de bine va guverna X sau Y. Stiu doar ca, prin natura lor si prin situatia în care se afla, sunt mai înclinati sa voteze cu o orientare sau cu alta. Dezbracata de atributul ideologic, politica îsi pierde o buna parte din radacinile ei morale. Si devine o administrare de plantatii.

Câteva precizari
A stârnit nemultumire articolul meu „Înca un umilit de lux“, publicat în „Cultura“, nr. 15/ 2012. Am fost sunat de dl Mircea Mihaies, vicepresedintele ICR, care mi-a reprosat ca în articolul meu as fi calomniat activitatea Institutului si a conducerii lui.
Sper ca cititorii articolului meu au sesizat ca nu am avut, fireste, aceasta intentie. Dupa cum o arata si titlul, tema articolului nu este ICR, ci comportamentul politic al dlui Horia-Roman Patapievici. Gânditorul, nu doar înaltul functionar. Criticabil, ca orice om public.
Dl Mihaies mi-a reprosat, pe buna dreptate, o afirmatie neadevarata care s-a strecurat, în mod regretabil, în articolul meu: si anume ca ICR ar avea o filiala bine bugetata la Amsterdam. Nu e nici o rusine sa recunosti ca ai gresit, deci fac aici amenda onorabila. ICR nu are, din pacate, o filiala la Amsterdam si  nici în Finlanda. Prezint scuze ICR si cititorilor, pe care i-am indus în eroare.
De asemenea, dl Mihaies m-a somat sa produc probe ca oamenii ICR merg la business class. Reamintesc ca subiectul articolului era dl Patapievici. În avionul prezidential nu exista, totusi, economy class… Iarasi, în ciuda stilului mai incisiv, sunt convins ca cititorii au înteles exact la ce ma refeream: la atât si nimic mai mult.
Mai apoi, distinsul meu interlocutor (si redutabil pamfletar, vezi „Contrafort“-ul revistei „România literara“) s-a aratat nemultumit de caracterul „insinuant“ al frazei prin care îmi exprimam speranta ca schimbarea de garnitura la ICR se va face printr-o examinare serioasa a gestiunii financiare. Sa-mi fie cu iertare, dar nu vad unde e insinuarea. ICR functioneaza pe bani publici, e normal ca echipa care va prelua institutul sa ceara aceasta verificare. Legile curente ale gestiunii si contabilitatii impun ca, la o institutie de asemenea dimensiuni, predarea-primirea sa se faca dupa o verificare responsabila a tuturor operatiunilor financiare. Numai un rauvoitor poate vedea în acest recurs la legalitate o calomnie. Mai ales daca la ICR nu e nimic de ascuns.
În fine, dl Mihaies mi-a reprosat faptul ca nu lui Basescu – cum am scris eu – i se datoreaza „functia, bugetul si impunitatea“ dlui H.-R. P. Functia e evident ca i se datoreaza lui Basescu, care l-a numit. Bugetul îl face guvernul, dar sper ca nu l-a crezut nimeni, vreodata, în stare pe dl Boc sa faca bugetul fara a cere aprobarea aceluiasi Basescu. Iar „impunitatea“ se referea la lipsa de reactie a presedintelui fata de unele scandaluri care au însotit activitatea ICR în ultimii ani, de pilda cel al zvasticii pictate într-o expozitie patronata de Institut în America. Lipsa de reactie a presedintelui-jucator a contribuit, cred, la stingerea acestor scandaluri fara o analiza serioasa a cauzelor si responsabilitatilor. Impunitate morala si intelectuala, prin urmare. Nu cred ca e cazul sa cautam aici insinuari care nu exista.
Oricum, la finalul articolului meu nu am omis sa fac precizarea (care dlui Mircea Mihaies i-a scapat, se pare): „daca srespectivele practici ale ICR, anterior mentionatet sunt incorecte“. Sunt convins ca dubitativul explicit ma scuteste de banuiala de calomnie.
Tonul articolului meu a putut parea, eventual, prea pamfletar: nu pot decât sa regret. Numai ca, daca scriu într-o revista de cultura, e  normal sa adopt un stil literar, nu unul de proces-verbal. I-as semnala distinsului meu preopinent faptul ca, daca ar citi unele articole ale sale prin grila prin care l-a citit domnia sa pe al meu, multi l-ar putea da în judecata pentru insinuari si calomnii. Ca sa nu mai vorbim de o eventuala lectura literala a „Politice“-lor dlui Patapievici.
Oricum, ma surprinde reactia iritata, belicoasa, fata de o opinie de buna-credinta, exprimata în cel mai urban ton cu putinta. Nici una dintre institutiile de cultura ale tarii – Academia Româna, Uniunea Scriitorilor – nu reactioneaza atât de ofuscat atunci când se pune în discutie felul în care îsi exercita îndatoririle legale si în care gestioneaza banul public. Reactia e cu atât mai stranie, cu cât „Cultura“ este o publicatie deschisa dialogului, care acorda dreptul la replica si gazduieste dezbateri în contradictoriu. Mai ales ca ICR este un subiect de interes asupra caruia voi reveni.

Vremea faptelor

A trecut euforia căderii guvernului PDL-UDMR-UNPR, s-au risipit şi ecourile mini-vacanţei de 1 Mai. A fost plăcut, căci nimic nu e mai reconfortant decât sentimentul eliberării de un soi de blestem care căzuse, parcă, pe capul nostru.
Acum e momentul faptelor. Ştiu că lumea aşteaptă foarte multe de la noul guvern, de la noua majoritate. Sunt multe neajunsuri, multe nevoi şi multe nedreptăţi ce se cer îndreptate. N-am să reiau aici tema „dezastruoasei moşteniri”. Aţi auzit-o până nu de mult: fosta Putere, deşi moştenise opt ani de creştere continuă, deşi avea la dispoziţie un program anti-criză similar celor din Franţa, Germania sau Polonia şi o strategie de dezvoltare durabilă, ne-a împuiat capul cu „dezastruoasa moştenire”.
Însă menirea noului guvern nu este cea de a aduce Raiul pe pământ. Nu are nici timpul, nici mijloacele să o facă. Vistieria nu este plină, cum în mod iresponsabil au sugerat foştii guvernanţi. E nevoie de o guvernare solidă, instalată prin alegeri, pentru a schimba drumul nefast pe care ne aflăm de trei ani de zile.
Ceea ce se poate şi trebuie făcut, sunt două seturi de măsuri: 1) anularea tuturor deciziilor ilegale luate de fosta Putere, de la vânzarea pe nimic a resurselor ţării şi până la înfiinţarea secţiei maghiare la UMF Târgu Mureş, de la revocarea Robertei Anastase şi până la încetarea delegării lui Daniel Morar la DNA, şi 2) asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea corectă a alegerilor de anul acesta. Toate sistemele gândite de fosta Putere pentru a deforma sensul votului – mita electorală, turismul electoral, implicarea unor servicii militarizate, votul prin corespondenţă al Diasporei şi alte inginerii – trebuie destructurate.
Căci ţara aşteaptă nu numai creşterea nivelului de trai. Aşteaptă în primul rând dreptate. Socială şi legală. Românii nu sunt copii, ştiu că în 6 luni nimeni nu le poate tripla salariile. Dar ştiu şi că au fost minţiţi şi batjocoriţi trei ani de zile. Iar asta trebuie să înceteze. Acestea sunt faptele pe care cetăţenii le aşteaptă de la noi.

Incă un umilit de lux

In trecutul mai apropiat sau mai indepartat, intelectualii care stateau in umbra oamenilor politici erau consilierii acestora. Gândeau pentru omul politic, iar acesta din urma, daca era inteligent, se straduia sa faca acele fapte, gesturi sau demersuri pe care i le sugera intelectualul. Exaempli gratia: familia de Medici si Machiavelli.
In prezent, insa, raportul s-a inversat. Cel putin in România. Se declara presedintele României umilit, hop si presedintele ICR, dl Horia-Roman Patapievici, tot umilit, daca nu cumva si mai umilit decât Intâiul Umilit al Tarii. Intr-un soi de articol-interviu, realizat de Cristian Ghinea in revista „Dilema veche“ (nr. 423 din 22-28 martie 2012), presedintele Institutului Cultural Român spune: „Spatiul public românesc este toxic. Niciodata imaginea mea nu a fost mai proasta ca acum, niciodata ura impotriva mea nu a fost mai liber exprimata si mai mare si niciodata nu am servit mai eficace cauza publica decât am facut-o in acesti opt ani“. Iar mai departe, in acelasi articol, dl Patapievici povesteste si o scena care dovedeste, in opinia sa, „ura“ cu care nerecunoscatorul popor român ii rasplateste „serviciul public“: „Nu mai departe de acum o saptamâna si jumatate un om m-a intrebat daca sunt Patapievici si m-a scuipat pe pantaloni. Si nu merit asta, e o monstruozitate“.
Nu putem decât sa fim de acord ca a scuipa pe cineva pe pantaloni, doar pentru ca nu esti de acord cu ideile lui, e o monstruozitate si un gest reprobabil, care trebuie condamnat moral. Dar atunci fie-ne ingaduit si noua sa ne simtim umiliti si sa afirmam ca gestul de a declara ca un popor, oricare popor, are „consistenta morala a fecalei“, doar pentru ca nu a votat cu cine ai votat tu, e tot o monstruozitate. Acela care o comite isi asuma riscul ca, in ciuda legislatiei liberale, cineva sa se simta insultat. Cuvântul e, adesea, mai dureros decât scuipatul, iar dl Patapievici cel de azi nu este un copil de opt ani, cum incearca sa sugereze: aprecierile de azi asupra pozitiei sale „civice“ (eu as zice, mai degraba, anticivice) vin in consecutia celor de dinainte.
Diferenta este facuta doar de calitatea celui pe care dl Patapievici il slujeste. Dl Emil Constantinescu, al carui intelectual a fost in perioada 1994-2000, era indiscutabil un om politic de o cu totul alta constitutie, intelectuala si morala, decât Basescu. Dl Constantinescu nu ar fi avut niciodata nerusinarea de a trimite un avion platit din bani publici pentru a aduce la vila de la Neptun o mâna de oameni, chipurile, la sfat de taina. Cu niste ani in urma, in Germania, un ministru al Apararii a trebuit sa demisioneze pentru ca folosise un avion de serviciu ca sa mearga pâna in Spania, desi platise din buzunar deplasarea. La noi, respectivii intelectuali aeronautici nu numai ca nu s-au simtit jenati, dar chiar i-au zeflemisit pe cei care au acuzat folosirea banului public in interese personale. Nu e, desigur, laudabil, dar e explicabil de ce oamenii obisnuiti, patibularii (ca sa folosesc limbajul dlui Patapievici), il urasc pe presedintele ICR, astazi, mai mult decât ieri. Astazi este vizibil, iar personajul politic pe care il sustine – si caruia ii datoreaza functia, bugetul si impunitatea – este unul intens detestat. Condamnabil, din punct de vedere juridic si moral, scuipatul este, ma tem, legitim organic. România de azi este mult mai putin democratica decât cea din urma cu 15 ani, iar cauza este tocmai presedintele al carui intelectual este dl Patapievici.
Dar, daca e reprobabil ca un patibular sa il scuipe pe presedintele ICR, sub orice pretext, fie-mi ingaduit sa atrag atentia ca autoaprecierile acestuia, cu privire la activitatea pe care a prestat-o la conducerea Institutului sunt, la rândul lor, dubioase. Nu numai pentru ca, fiind exercitata pe bani publici, aceasta activitate ar trebui sa fie supusa examenului public, ca oricare alta. Ci si pentru ca nu am deloc impresia ca exista, in rândurile intelectualitatii românesti, o unanimitate cu privire la „excelenta“ proiectului ICR. Dimpotriva: scandalurile provocate de anumite manifestari culturale – care au atras inclusiv protestele unor organizatii evreiesti –, frecventele acuzatii de clientelism, lipsa de relevanta a majoritatii evenimentelor s.a.m.d., arata ca, fara sa-l scuipe pe dl Patapievici pe pantaloni, publicul intelectual român are o apreciere mai degraba rezervata asupra activitatii sale. Orice intelectual român care viziteaza o capitala europeana – Londra, Paris, Amsterdam, Madrid, Roma, Berlin – pe cont propriu, fara sa aiba de-a face cu ICR sau cu ambasadele României, constata imediat absenta desavârsita a tarii noastre din respectivele spatii culturale. Nici marea presa, nici intelectualii reprezentativi ai Occidentului nu au auzit de cultura româna, in ciuda programelor, proiectelor si rezidentelor platite de ICR cu sume care depasesc cu mult bugetele altor institutii similare din alte tari. O comparatie simpla, la indemâna oricui: ce face Centrul Cultural Ceh la Bucuresti si ce face ICR in Cehia. Primul este o prezenta constanta, de calitate, si asigura cunoasterea culturii cehe clasice si contemporane la Bucuresti, prin activitati de o remarcabila continuitate, in timp ce cultura româna este cvasiabsenta in Cehia de azi, in ciuda existentei unor vechi legaturi intre cele doua spatii.
Am dat exemplul Cehiei ca sa nu dau exemplele Olandei si Finlandei. Exemple dureroase, care atesta ca institutiile platite de la buget sa se ocupe de imaginea României in strainatate, sub toate formele, nu isi fac datoria. In special situatia din Olanda este ingrijoratoare, pentru ca aici ICR are o filiala destul de numeroasa si cu un buget care ar putea asigura niste rezultate mai de Doamne-ajuta. Faptul ca Olanda isi permite sa jigneasca România, absolut fara nici un motiv, are si o explicatie culturala: noi nu existam pentru olandezi, nici macar la acest capitol.
Am, deci, impresia, citind articolul-interviu din „Dilema veche“, ca inteligentul domn Horia-Roman Patapievici ia criticile la adresa activitatii sale la ICR drept „umilinte“ si identifica intrebarile firesti cu privire la criteriile Institutului (partizane si nereprezentative pentru ansamblul culturii române vii) drept scuipati pe pantaloni. Ar fi o confuzie regretabila de planuri, cu totul neasteptata la un gânditor. Faptul ca publicul nu se entuziasmeaza ca ICR verniseaza in SUA expozitii de grafitti-uri sau ca se intreaba de ce artistul X are parte de zeci de finantari, in timp ce Y nu are parte de nici una, nu reprezinta un semn al necuviintei. Ci intrebari legitime intr-o democratie, in care cel care plateste – in cazul de fata, cetateanul, patibularul – are tot dreptul sa intrebe ce se intâmpla cu banii sai. Caci sunt ai sai, nu ai lui Basescu, asta e dincolo de orice indoiala.
Ma tem si ca autoflagelarile dlui Patapievici nu sunt chiar inocente, ci incearca, destul de stângaci, sa ascunda altceva. Mandatul actualei Puteri se va incheia anul acesta si, probabil, daca nu revine la litera si la spiritul Constitutiei, tot acum va lua sfârsit si mandatul lui Basescu. Daca se va intâmpla asa, schimbarea de mandat la ICR nu va semana cu o intelegere tacita intre „camarazi de arme“, ci va deveni ceea ce spune legea ca trebuie sa fie: o evaluare a rezultatelor si o verificare a gestiunii financiare a institutiei. In acest context, am impresia ca dl Patapievici se cam victimizeaza in avans, spre a putea invoca ulterior „resentimentele publice ale patibularilor“, in cazul in care, eventual, respectivele verificari ar sesiza anumite nereguli. Nu stiu de ce, am sentimentul ca intregul articol-interviu din care am citat respira o anumita convingere a dlui Patapievici ca se afla deasupra legii, convingere ultragiata de tot mai numeroasele semnale ca insisi intelectualii si-ar dori ca practicile de la ICR sa fie examinate si sub aspect legal, iar, daca sunt incorecte, sa inceteze.
Ce e insa si mai interesant, este ca, exact ca si Basescu, umilitul de lux de la ICR nu este, totusi, atât de umilit incât sa faca gestul pe care l-ar face orice om simplu, daca s-ar simti ultragiat. Si anume, sa demisioneze si sa-si vada de treaba. Basescu cere aprobarea… Opozitiei ca sa o faca, iar dl Patapievici ne ameninta ca va parasi spatiul public, dar… numai la incheierea mandatului. Se vede treaba ca… umilinta ca umilinta, dar tot mai bine in functie (si cu calatorii la business class) decât fara.
Parca nici o ipocrizie nu-i mai dezgustatoare decât aceea a omului inteligent.