www.ionutvulpescu.ro

Blogul este suspendat temporar.

Vă invităm să accesați site-ul oficial Ionut Vulpescu:

www.ionutvulpescu.ro

Să redăm României memoria istorică!

Am semnalat de mai multe ori situația necorespunzătoare în care se află imobilele în care au locuit sau care au fost legate, într-un fel sau altul, de personalitățile culturii române și ale istoriei acestor meleaguri. Unele se află într-o stare avansată de degradare, altele nu sunt amenajate ca spații memoriale, altele, în fine, nu sunt nici măcar marcate printr-o placă memorială.

Un caz aparte îl constituie plăcile memoriale amplasate necorespunzător, conținând greșeli biografice sau, și mai grav, instrumentalizate în perioada comunistă, astfel încât să reflecte perspectiva fostului regim asupra istoriei și culturii României.

Revin, săptămâna aceasta, cu încă un caz care, departe de a fi singular, ilustrează necesitatea revizuirii politicilor privind gestiunea memoriei culturale în spațiul public. Spre a nu fi suspectat de părtinire, am ales acest exemplu din sfera culturii maghiare de pe teritoriul României.

Concret, în municipiul Cluj-Napoca este amplasată, pe casa în care s-a aflat redacția prestigioasei reviste de cultură Korunk (una dintre cele mai importante reviste maghiare de cultură din România), o placă memorială, redactată, așa cum se și cuvenea, bilingv. Până aici, toate bune. Numai că, după cum puteți vedea în fotografia atașată declarației mele politice, textul plăcii memoriale este complet necorespunzător: „În această clădire a fost redactată între cele două războaie mondiale revista marxistă Korunk, condusă de către eminentul estetician Gaál Gábor (1891-1954)”. Gaál Gábor a fost, indiscutabil, un eminent estetician și un animator al culturii maghiare în România interbelică, revista Korunk a fost și rămâne un reper pe harta publicisticii în limba maghiară de la noi, dar… nu pentru că a făcut teorie marxistă. A marca memoria revistei și a conducătorului ei în acest mod înseamnă a face un deserviciu culturii și spiritului democratic.

Iar asemenea plăci memoriale necorespunzătoare, adevărate vestigii ale tentativei comuniste de rescriere a istoriei României, se mai află încă destule în orașele României democratice.

Fac un apel la Ministerul Culturii, la autoritățile locale, pentru identificarea cât mai rapidă a cazurilor de instrumentalizare comunistă a memoriei istorice, încă prezente în spațiul public românesc, și înlocuirea lor.

Monumentele brâncușiene deteriorate: nicio demisie?

Sunt primul care a atras atenția, în Parlamentul României, asupra cazului incalificabil de la Târgu Jiu, oraș în care autoritățile locale, acoperite de tăcerea unor responsabili din Ministerul Culturii, au intervenit asupra monumentelor de patrimoniu Poarta sărutului și Masa tăcerii, de Constantin Brâncuși.

Săptămâna trecută, o comisie internațională de experți a stabilit indubitabil că procedeul de așa-zisă restaurare, folosit de firma agreată de autoritățile locale din Târgu Jiu, și anume spălarea pietrei cu jet de apă sub presiune, a fost total impropriu pentru o restaurare și a produs daune ireparabile operelor brâncușiene.

Nici nu era nevoie, de fapt, de o comisie internațională. Orice modest absolvent de Politehnică știe că aplicarea unui jet de apă sub presiune asupra pietrei are un efect abraziv, ducând la îndepărtarea stratului exterior, protector, al acesteia. Și că o asemenea intervenție asupra unor opere de artă, care există ca atare numai în integritatea lor, nu poate duce decât la deteriorarea lor iremediabilă.

Indignarea mea este dublă.

Mai întâi: cum a fost posibil ca într-o țară care are pretenția că, în materie de patrimoniu cultural, are o legislație și un sistem de protecție de nivel european, asupra unor opere care pot fi calificate, fără doar și poate, ca aparținând patrimoniului umanității (căci Constantin Brâncuși a fost cel mai mare sculptor al secolului trecut), să decidă niște anonimi de pe plan local? Unde a fost Ministerul Culturii, prin direcția sa de specialitate? Dacă a ajuns la convingerea că autoritățile locale nu pot fi oprite în elanul lor stahanovist de a-l distruge pe Brâncuși, de ce n-a fost sesizat Parchetul? De ce n-a fost alertată, în prealabil, opinia publică?

În al doilea rând: acum, că s-a dat totul în vileag, n-ar trebui să urmeze niște demisii? Cum adică: două dintre cele mai importante opere din patrimoniul național sunt deteriorate de niște anonimi de pe plan local și nimeni nu plătește? Nici din Primărie, nici de la Consiliul Local, nici din Ministerul Culturii? N-a semnat nimeni contractul cu cârpacii care l-au spălat cu jet de apă pe Brâncuși? N-a dat nimeni autorizație pentru această barbarie?

Solicit demisia urgentă a celor culpabili de distrugerea acestor opere de artă de neprețuit și, totodată, vă îndemn să reflectați – în perspectiva revizuirii Constituției – dacă nu este cazul ca, pentru anumite domenii care cer responsabilitate și competență (cum sunt patrimoniul și cultura națională) nu este cazul să ne mai gândim cu descentralizarea. Unul din învățămintele tragediei culturale de la Târgu Jiu este că autoritățile locale sunt prea mici pentru a decide în legătură cu patrimoniul național.

Căutați-L deasupra

Nu există, în lumea creștină, altcineva a cărui învățătură să fi fost mai des și mai adânc instrumentalizată decât învățătura Mântuitorului. Toate doctrinele politice, toate curentele de gândire, toți dictatorii și toți democrații, stânga și dreapta (ba chiar și centrul) se revendică de la El și își înfățișează proiectele și programele servindu-se de cuvintele Sale.

Pe undeva, era inevitabil. Iisus Hristos este Modelul suprem și,totodată, singurul care, în anii prezenței Sale pământești, a refuzat ceea ce noi, oamenii, nu reușim să refuzăm decât arareori: puterea lumească. Pe care a refuzat-o, știind dinainte că prețul refuzului este sacrificiul Său, căci, ca Fiu al Domnului, iconomia divină îi era cunoscută. Și totuși a refuzat să fie mântuitorul lumesc al poporului iudeu, spre a fi Mântuitorul în veac al lumii întregi. Ce politician, ce om public își permite să facă abstracție de acest Model? Cine, dintre puternicii lumii, ignoră influența pe care învățătura Mântuitorului o are asupra creștinilor (și, îndrăznesc să spun, nu numai a lor)? Toate revoluțiile ca și toate loviturile de stat, toate reformele și toate restaurațiile au fost făcute sub pretexte decupate din Evanghelii și cu pretenția urmării lui Hristos.

Obișnuiesc să spun, când sunt întrebat ce ideologie am, că sunt de stânga, pentru că acolo este inima. Însă Iisus Hristos, cel care a adus în lume Evanghelia inimii, nu este de stânga. Nu este nici de dreapta. Nu este nici de centru, chiar dacă în Italia – patria democrației creștine – politicienii creștini se declară de centru. Și, deși undeva declară că a venit să aducă în lume sabia, Hristos nu e de aflat nici la extreme.

Căci El este deasupra, mereu deasupra!

E deasupra atât în virtutea Dumnezeirii sale, cât și pentru ca noi, oamenii, să avem mereu un far călăuzitor în viață, un stâlp de lumină, care să ne scoată la liman, printre atâtea și atâtea pericole, tentații și adversități. E deasupra ca să ne dea mereu puterea de a ridica fruntea, oricât ne este de greu, oricât de disperată pare situația. Este deasupra ca să ne păstrăm neîntinate de noroiul lumii credința, speranța și dragostea.

În aceste zile premergătoare Învierii Sale, chiar și oamenii cei mai puțin evlavioși, cred, reflectează la sacrificiul și la dragostea cu care Fiul Omului a răsplătit somnul cu care omenirea L-a însoțit, în persoana Sfinților Apostoli, atunci când se ruga pentru noi în noaptea de dinaintea arestării. În numele acelui somn vinovat, care poartă în el toate limitele ființei umane, se cade ca măcar acum, de Înviere, să fim treji. Să ducem reflecția cu privire la Modelul Suprem până la urmarea Lui.

Căci, nefiind nici de stânga, nici de dreapta, nici intelectual, nici muncitor, nici sărac și nici bogat, Mântuitorul poate fi Călăuza tuturor în viață, spre mântuire. Aplicarea învățăturilor Sale ne poate îmbunătăți pe toți și ne poate schimba viața tuturor. Urmarea Lui în fapte e mai importantă decât urmarea Lui în gând, teoretic și conceptual, căci, cum spune Scriptura, și necuratul crede în Dumnezeu. Doar că faptele sale sunt diametral opuse Învățăturii lui Hristos.

Să nu confundăm, așadar, bucuria lumească a mesei de Paști cu spiritul acestei sărbători. Să nu confundăm nici postul cu abținerea de la anumite alimente. Esențială este bucuria spirituală sau, cum spunea Brâncuși, bucuria pură. Iar puritatea bucuriei derivă din fapte. E nevoie să înțelegem bine sensul Învățăturii Mântuitorului, care ne spune că este că e mai bine să dai decât să iei, să fii decât să ai și să suferi decât să prigonești.

Și, nu în ultimul rând, că puterea după care aleargă atâția este o simplă amăgire. Adevărata Putere nu e aici, nici la stânga, nici la dreapta. Dacă sunteți însetați de El, căutați-l deasupra. Ajutați-i să-L vadă pe cei care nu Îl mai văd.

 

Ionuț Vulpescu

Mesajul lui Hannes Swoboda, liderul grupului politic Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European, adresat cu prilejul aniversării a 120 de ani de Social-Democrație în România, Clubul de la București, 9 aprilie 2013

„Dragi prieteni,

Aș vrea să profit de această ocazie specială pentru Partidul dumneavoastră pentru a va adresa câteva cuvinte.

O aniversare este întotdeauna un prilej pentru o evaluare. Este timpul unei recapitulări obiective a reușitelor noastre. Este un exercițiu pentru memoria  noastră istorică și politică care ne amintește cine suntem și de unde venim.  Ne permite să tragem concluziile care ne vor ajuta sa ne construim viitorul.

Pentru Mișcarea Social democrată din Romania, la cea de-a 120-a aniversare, este mai presus de toate, o reflecție asupra realizărilor, atât din Romania cât și din Europa, ținând cont de actualele și viitoarele provocări. Mișcarea Social-Democrată din Romania a cunoscut de-a lungul anilor un constant proces de schimbare și reînnoire, câteodată tubulent, cu suișuri și coborâșuri, cu victorii și înfrângeri. Dar cele mai importante lucruri care trebuie să rămână constante sunt principiile comune împărtășite de către familia Social-Democrată Europeană.

Apelul nostru este pentru un stat al bunăstării, pentru accesul universal la educație și sănătate, pentru drepturile și libertățile individuale, elementele de bază ale societății noastre, însăși baza istoriei Social-Democrației.

Astăzi ne confruntăm cu una dintre cele mai mari probleme ale proiectului european. Politicile de austerite impuse  de conservatori de-a lungul ultimilor cinci ani distrug caracterul social al statelor noastre. Încrederea și sprijinul în Uniunea Europeană se diminuează, solidaritatea se estompează, iar valorile centrale sunt amenințate. În fața acestui proces, misiunea noastră comună este de a continua să ascultăm doleanțele, dar și speranțele oamenilor, și să încercăm să le modelam într-un proiect european care sa reflecte cel mai bine valorile progresiste menite să readucă speranța cetățenilor.

Pentru a convinge milioanele de votanți deziluzionați trebuie să creăm o platformă viabilă și unită care să ne dea oportunitatea de a promova fundamentele mesajului nostru. Însăși istoria Social-Democrației și Socialismului se bazează pe conceptul de participare în masa, transparență crescută și o fundamentală credință în principiile democrației. În acest context, reforma sectorului judiciar și lupta împotriva corupției sunt elemente importante ale procesului de transformare și modernizare al României și care vor constitui o prioritate pentru partidul dumneavoastră.

Ideea Social-Democrației este vie în Europa. În majoritatea cazurilor, principalele elemente – precum legitimitatea, calitatea serviciilor publice, echitatea și taxarea progresivă – au fost universal acceptate. Cu toate acestea, există o bătălie permanentă pentru a adapta aceste valori constante la o societate în continuă schimbare. Sper că noi, social-democrații europeni, putem rămâne uniți și perseverenți în această luptă.

Sunt convins că eforturile și angajamentele partidului dumneavoastră, cea mai mare și influentă forță politică a României, va continua să contribuie la implementarea țelurilor noastre comune și va revitaliza încrederea în proiectul european ca fiind calea către un viitor mai bun.”

Hannes Swoboda

PDL, încremenit în propria-i prăbușire

Un analist politic ar aștepta, probabil, rezultatul oficial al votului pentru președinția PDL. Eu n-am s-o fac. Nu sunt analist, ci om politic, și am cel puțin două motive pentru care nu simt nevoia să aștept să văd cine va câștiga.
Primul motiv este, așa cum am spus de mai multe ori până acum, că nu contează cine va câștiga. Prezența lui Traian Băsescu la congres, „mesajele” pe care tot a simțit nevoia să le transmită, intervențiile unor așa-ziși consilieri prezidențiali (campion: inefabilul Sebastian Lăzăroiu), toate spun un singur lucru. PDL, indiferent cine va câștiga, nu se poate desprinde de cel care l-a prăbușit la 10%, cât mai are acum în sondaje. Scor din care nu te mai trezești decât dacă schimbi tot. Numai schimbarea președintelui și a altor funcții de conducere nu e suficientă. Ca să își recapete o credibilitate liminară, PDL ar trebui să schimbe nu numai președintele și organele de la vârf, ci 90% din cadre, 90% din program, logoul și culorile. Ar trebui, de asemenea, să trimită denunțuri la Parchet și la DNA cu privire la potlogăriile pe care unii membri le-au făcut la guvernare (aceleași semnalate de guvernul Ponta, despre care DNA tace mâlc). Ar trebui să se asocieze demersului USL de lichidare a regimului Băsescu și de readucere a unor instituții ale statului la un regim de funcționare democratică. Ar trebui, în sfârșit, să colinde cancelariile occidentale pe care le-au dezinformat, spunându-le adevărul: că poporul nu i-a mai vrut nu din cauza austerității, ci din cauza hoției și a incompetenței.
Al doilea motiv pentru care nu cred că va conta cine va câștiga la PDL mi-a fost furnizat de însuși scandalul organizării și numărării voturilor. PDL a dat drumul aceleiași campanii de dezinformare pe care a folosit-o și la ultimele 3-4 serii de alegeri: că votul va fi fraudat, că procedura e netransparentă etc. etc. Nici măcar nu au sesizat absurdul situației. De data asta nu se mai războiau cu adversari, ci între ei. Eram, deci, sigur că își vor organiza alegerile interne așa cum au organizat și parlamentarele din 2008, și prezidențialele din 2009 (cu tot cu așa-zisul referendum vizând reforma Parlamentului). Că frauda va fi cuvântul de ordine.
Iar un partid care a ajuns aici e deja în descompunere și nu mă mai interesează. În 2016, cum am spus chiar în campania electorală de anul trecut, stânga va fi PSD, iar dreapta, PNL.

Suntem acolo pentru că merităm

De câteva zile, pe măsură ce se apropie Salonul de Carte de la Paris, citesc materialele care apar pe această temă în presa noastră.

Deși nu-mi place, nu pot evita tema așa-zisului scandal al reprezentării. E, desigur, regretabil că un gânditor ca Andrei Pleșu și un scriitor ca Mircea Cărtărescu au declinat invitația ICR de a fi prezenți să își susțină operele. Dar nici un târg nu poate fi perfect și nici o delegație nu îi poate conține pe toți cei pe care, în mod ideal, ar trebui să-i conțină. Trăim într-o lume reală, nu într-una ideală. Iar Andrei Pleșu anunțase, ca și alți scriitori, cu mai bine de o lună în urmă, că nu va participa la salon, întrucât are alte obligații. Nu văd de ce absența sa trebuia interpretată ca un refuz de a apărea alături de Victor Ponta, care nici nu se duce la Paris. Și alți mari scriitori (Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura) au declinat invitația, dar nimeni nu s-a grăbit să îi acuze că sabotează standul românesc, nici să pretindă, vezi Doamne, că absența lor ar transmite vreun semnal cu privire la actuala Putere (!).

Ce nu am văzut, însă, în nici o dezbatere sau relatare legată de Salonul de Carte de la Paris, este o afirmație simplă și cu deplină acoperire: suntem acolo pentru că merităm. Literatura română, chiar dacă nu a atins încă notorietatea filmului – din cauza obstacolului limbii –, a reușit în ultimii ani să își facă simțită prezența la târgurile de carte și pe piața occidentală. Scriitorii români sunt traduși într-un ritm care numai cu 10 ani în urmă (ca să nu mai vorbim de perioada comunistă!) ni se părea de neimaginat. Nu mai trăim, pe piața mondială de carte, exclusiv prin proiectele de traduceri finanțate de noi și nici prin clasicii necesari studenților străini care învață limba română. Autori contemporani, câteodată chiar autori încă neconsacrați în țară, își găsesc tot mai des drumul către editurile și cititorii occidentali.

Cu sau fără unii mari scriitori, prezența românească la Salonul de Carte de la Paris este o reușită în sine, care face bine literaturii noastre. Sunt convins că va fi începutul unei prezențe mult mai consistente a scriitorilor noștri pe piața mondială și, de ce nu?, în palmaresul marilor premii literare internaționale.

Un Papă pentru oameni şi pentru dialog

Frumoasa ceremonie de intronizare a Papei Francisc a conţinut, pe lângă „ingredientele” obişnuite – atmosferă solemnă, prinţi ai Bisericii, mulţimi, şefi de stat şi de guvern – şi un element în premieră absolută. Istorică, aş zice, dacă nu ne-am teme de cuvintele mari.

Este vorba de prezenţa, pentru prima dată, în cadrul ceremoniei a Patriarhului Ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu I. Fost prieten al marelui Ioan Paul al II-lea (ambii, membri de onoare ai Academiei Române), Bartolomeu I este cunoscut ca un înalt ierarh ortodox dedicat dialogului şi apropierii de dintre cele două Biserici, în scopul configurării mai pronunţate a identităţii creştine a Europei Unite.

Este un semn de bun augur că, aşa cum anticipam, şi noul Papă gândeşte la fel şi a dorit să-şi înceapă pontificatul prin două mesaje: unul de întoarcere la oameni şi la misiunea Bisericii, de sprijin pe drumul mântuirii, şi altul de dialog către fraţii ortodocşi, alături de care catolicii se împărtăşesc din Sfânta Tradiţie şi din moştenirea apostolică.

Să dea Dumnezeu să vedem cele două Biserici apropiindu-se şi înţelegându-se în toate cele ce sunt necesare pentru apărarea valorilor creştine şi pentru mântuirea oamenilor!

Argument la volumul „Din țara în care stânga e Cârțu și dreapta e Lăcătuș”

Acel Fotbal minut cu minut din cea mai frumoasă lume, aceea a copilariei,

Acel Sportul de la care am învăţat alfabetul şi faptul că cel mai serios lucru în viaţă este jocul,

Acel Ilie Balaci pe care l-am văzut la Târgovişte, în ’81, coborând din basm ca să joace printre muritori,

Acel „Central” din Craiova de unde Domozină ne aducea în case o duzină de poveşti,

Acea Ar-hen-ti-na! de la legendara Sport-Turism, după care am rămas pe viaţă cu două substantive proprii: Ioan Chirilă şi Buenos Aires,

Acei Nadia, Ilie, Ţiri, Ivan, Nicu, Lia, Iolanda, Maricica şi atâtea alte diminutive de aur, care n-au aşteptat să intrăm în NATO şi UE,

Acele confruntări Brazilia–Argentina, Liverpool–Manchester, Milan–Inter, dar şi Kasparov–Karpov, Carl Lewis – Mike Powell, Sampras – Agassi, Federer–Nadal, Prost–Senna, acel brazilian care credea că a fi al doilea înseamnă a fi primul care pierde,

Acel Diego Armando Maradona triumfând de unul singur în Mexic ’86 şi plângând laolaltă cu mulţi în Italia ’90,

Acel Marco Van Basten învingându-l pe Dassaev şi obligându-ne să aşteptăm reluările, să înţelegem cum de a fost posibil,

Acel Steven Gerrard de la Istanbul, care ne-a învăţat că eşti mereu condus, dar niciodată învins,

Acel Zinedine Zidane ambiguu din 9 iulie 2006, cu „scăriţa” peste Buffon şi capul în Materazzi,

Acea noapte de după meciul cu Suedia, când am înţeles că nu vom fi niciodată campioni mondiali,

Acel tricou ridicat spre cer al lui Gică Hagi,

Acea generaţie neîncepută în noroiul cu Slovenia,

Acea magică pagină a patra din acel ziar, Pro Sport, pe cand tabloid era un neologism împrumutat, nu un fel de a fi autohton,

Acel microbism incurabil, care arată că există totuşi şi -isme benigne,

Acele dialoguri imposibile cu cei care cred că fotbalul e gregar, frivol şi pierdere de vreme,

Acele Mondiale, Europene şi Olimpiade fără de care viaţa noastră ar fi fost mult mai nesportivă,

Acel Champions League, singurul ceas care n-o ia razna,

Această Ligă care e a lui Mitică, deși Caragiale n-a văzut un meci de fotbal,

Acel Eduardo Galeano, cu luminile şi umbrele fotbalului,

Acel Nick Hornby, cu febra stadioanelor,

Acel Secol 20 dedicat fotbalului,

Acel Sebastian care îi spunea lui Iorga că nu trebuie să opunem Biblioteca Stadionului,

Acei Rebreanu, Camil, Barbu, Băieşu, Mazilu, Mirodan, Păunescu, Ulici, care nu s-au ferit să amestece literatura cu sportul, fără să se teamă de eroare,

Acel Fănuş Neagu dându-şi demisia după 2-5 cu Danemarca în locul selecţionerului şi al preşedintelui Federaţiei,

Acel Camus, care nu s-a simţit cu adevărat liber decât pe Stadion, şi Doamne, cât încep să-l înţeleg!,

Acel António Lobo Antunes, pentru care în viaţă sunt importante patru lucruri: cărţile, prietenii, femeile şi Messi,

Acest D.R. Popescu, pentru care și basmul cel mai teribil care e fotbalul nu mai e basm, ci e viață vie,

Acest Manolescu semnând Tuşier pentru că a arbitrat toată viaţa la Centru,

Acest Radu Cosaşu, membru în Serviciul Mondial de Organizare a Tuturor Coincidenţelor din fotbal şi din O mie şi una de nopţi, care n-a avut toată viaţa decât „dorinţa de a povesti lumii cum se joacă fotbal, cum se marchează şi de ce se ratează”,

Această ţară în care stânga e de multe ori Lexus şi Patek Philippe, iar dreapta o funie de usturoi peste o legătură de rinoceri,

Aceşti cinci ani de evadare în ţara în care stânga e Cârţu, iar dreapta e Lăcătuş,

Pentru că, printre stenograme, dosare, libertăţi relative şi biografii făcute de alţii, sportul rămâne cea mai frumoasă digresiune şi diversiune.

Geniul lui Fellini

Ştiu că e un clişeu. Ştiu că sunt mii de feluri în care se poate vorbi despre geniul marelui regizor italian. Sunt conştient şi că despre asta au vorbit atât de mult filmologii de toate naţiile şi de toate orientările, încât rândurile unui neofit în materie n-ar putea să schimbe prea mult receptarea celui intrat deja, de decenii bune, în istoria cinematografului mondial.

Însă, revăzând recent o versiune recondiţionată digital a uneia dintre capodoperele artistului (La dolce vita), am simţit nevoia să revin asupra unei trăsături a artei sale, despre care, în ultimul timp, s-a vorbit puţin sau chiar deloc. O trăsătură care, departe de a-l coborî pe artist, îl transformă într-o conştiinţă a epocii şi îl ajută să rămână actual chiar şi după ce momentele istorice care au generat opera sa au trecut.

Este vorba despre viziune. În legătură cu La dolce vita, s-a vorbit despre neorealism, despre perspectiva cinică a regizorului, despre dilemele sale. În realitate, nimeni n-a părut a observa că în acest film, de o tandreţe şi o nostalgie absolut ucigătoare, este vorba despre vizionarismul social. Fellini a văzut, în perioada de incontestabil optimism prin care trecea lumea occidentală la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60 (filmul e realizat fix în 1960), semnele declinului. Un declin nu catastrofic, aşa cum îl anunţa Spengler la începutul secolului, şi cu atât mai puţin economic şi social, cum clamau ideologii comunişti de cealaltă parte a Cortinei de Fier.

Nu: Fellini a văzut – şi a avut şi curajul artistic de a o spune – declinul moral şi cultural al Occidentului. Împotriva a ceea ce părea atunci evidenţa. Împotriva cifrelor care arătau că boomul economic va duce lumea liberă nu numai deasupra celei comuniste, ci mult mai departe de-atât (în termen de progres tehnico-ştiinţific), către orizonturi la care nimeni nu se gândise până atunci. Împotriva rapoartelor şi expertizelor care indicau că, în timp ce lumea comunistă se afundă în dogmatism şi închistare, lumea occidentală se îndreaptă către o eră a libertăţii şi dezvoltării umane. Împotriva speranţelor celor care vedeau născându-se – cu Italia ca gazdă şi stat fondator – o Europă Unită, în care drepturile umane fundamentale, pacea şi prosperitatea să fie garantate, la un nivel de neconceput cu numai un deceniu mai devreme.

În această atmosferă, Fellini a văzut că lumea occidentală face, totuşi, o greşeală capitală. Aceea de a renunţa la cultură. Mai exact, de a trăi cultura exclusiv ca fapt de civilizaţie şi divertisment. Aristocraţii şi marii burghezi romani pe care îi frecventează Marcello Rubini trăiesc într-un decor urban şi domestic creat de artişti ale căror nume le întâlnim în manualele de istoria artei, însă viaţa lor e dedicată hedonismului şi unui soi de scepticism indolent pe care, nu ştiu de ce, simt nevoia să îl asociez cinismului. Steiner, amicul intelectual al lui Marcello, este adevăratul cinic, căci, spre deosebire de acesta, Steiner ştie. Marcello, ziaristul care nu-şi iubeşte meseria, este doar victima enormului optimism postbelic şi a unor zeităţi pe care acesta le naşte: automobilul, star system-ul hollywoodian, moda. Toate, alcătuind acea dolce vita, care, ca şi pre-renascentistul dolce stil nuovo la care trimite explicit, poate constitui o cale de salvare sau, dimpotrivă, de naufragiu spiritual. Marcello ajunge victima manierismului social, iar scufundarea sa e inevitabilă. Marea, la Ostia, nu reuşeşte să îi redea viaţa – ca Scriitorului din Zorba grecul –, ci îi desăvârşeşte naufragiul moral.

Acum, că am (re)intrat şi noi, de ani buni, în lumea occidentală, putem aprecia luciditatea şi curajul lui Fellini de a privi reversul monedei. Aici ne aflăm: într-o gravă criză morală şi culturală, dublată acum de o ameninţătoare criză economică. Teorii postbelice care au învins totalitarismul comunist – ca individualismul, progresul infinit sau prosperitatea ca panaceu universal – îşi arată limitele şi inadecvarea. E momentul să privim din nou în viitor, dar, vorba uitatului Vlahuţă, unde ni sunt visătorii?…

Până aflăm un răspuns la această abisală întrebare, să mai notăm şi strania coincidenţă de nume între protagonistul filmului fellinian, Rubini, şi „profetul crizei”, economistul Roubini, cel care ne avertizează, în felul său, că viaţa lumii occidentale nu va fi deloc dulce, dacă vom continua să mergem pe drumul consumist şi iresponsabil pe care mergem acum. Viaţa bate filmul, nu?