Archive for the ‘Opinii’ Category

Curtea Constituţională dă o lovitură de stat. Pe scaun, fireşte

28 Iunie 2012

Am mai abordat subiectul numit Curtea Constituţională. Am făcut-o, mărturisesc, în speranţa că semnalele de alarmă pe care nu puţini le-au tras, împreună cu schimbarea de guvern şi de majoritate parlamentară, îi vor avertiza pe componenţii înaltului for să revină la normalitate şi, mai ales, la litera şi la spiritul legii. Al celei fundamentale, în primul rând.

Iată, însă, că deciza CCR în cazul reprezentării României la Bruxelles ne convinge că intervenţiile menite să aducă distinsa curte pe făgaşul legalităţi şi al democraţiei s-au dovedit în zadar. Curtea Constituţională s-a pus nu numai de-a curmezişul aşteptărilor şi aspiraţiilor legitime ale naţiunii. Ci şi în afara Constituţiei însăşi. Care nu e scrisă pentru jurişti, ci pentru cetăţeni, şi în care câteva lucruri sunt clare şi neinterpretabile.

Primul este caracterul semi-prezidenţial al statului român. În care depozitarul suveranităţii naţiunii este Parlamentul şi în care preşedintele poate participa la lucrările Guvernului, însă nu conduce activitatea executivă.

Prin decizia din 27 iunie 2012, Curtea Constituţională s-a transformat, cu de la sine putere, în Constituantă şi a modificat, printr-o „interpretare” (indubitabil, sugerată de la Cotroceni), Legea fundamentală a statului nostru. O lovitură de stat de catifea, dacă doriţi.

Pe cale de consecinţă, s-a afirmat că nu Parlamentul, ci preşedintele este cel care conduce Executivul. Căci s-a stabilit, de către Curtea Constituţională (care nu are atribuţii în acest sens) că preşedintele trebuie să meargă la Bruxelles, să angajeze – fără nici un mandat – România în anumite înţelegeri europene care vizează politici economice şi sociale interne, după care să dea sarcină Guvernului să execute aceste politici. Transformându-l, astfel, pe „şeful statului” (obsedantă formulă comunistă!) în şeful Guvernului şi punându-l deasupra Parlamentului.

Curtea Constituţională însăşi s-a pus pe sine, miercuri, deasupra Parlamentului, nesocotind o decizie a acestuia, şi în afara Constituţiei, care limitează drepturile CCR, în situaţii ca aceasta, la constatarea existenţei unui conflict de natură instituţională, ce ar trebui ulterior rezolvat de Parlament. Nu de Curtea condusă de dl Augustin Zegrean, omul preşedintelui, care se şi ante-pronunţase în chestiune (motiv fundamental de casare a oricărei hotărâri în justiţie, cel puţin în statele democratice).

Faţă de cele de mai sus, este cazul să facem o observaţie preliminară şi fundamentală. E imperios necesar ca juriştii noştri, în special cei care au răspunderea unor decizii de care depinde prezentul şi viitorul politic al ţării, să iasă de sub zodia chiţibuşurilor avocăţeşti. Departe de mine gândul de a contesta rolul şi importanţa specialiştilor în drept. Însă dreptul, ca şi alte activităţi sociale, nu este endogen. Adică nu este făcut să funcţioneze în sine şi pentru sine, ci să deservească întreaga societate. Mai ales pe nespecialişti, pe cetăţeanul obişnuit.

În acest context, discuţia despre reprezentarea României trebuia să înceapă chiar de la sensul cuvântului în limba română. Constituţia spune că preşedintele este cel care reprezintă România în relaţiile internaţionale, e adevărat. Numai că nici Consiliul European, nici Consiliul NATO nu sunt foruri de reprezentare, în care se discută platonic principii şi se ciocnesc pahare de şampanie, şi nu mai sunt, pentru noi, nici foruri ale relaţiilor internaţionale! Ele sunt foruri executive, în care se iau hotărâri care angajează direct şi nemijlocit actul guvernamental din ţările în cauză, şi în care România nu este partener extern, ci membru cu drepturi depline. UE şi NATO sunt, din punctul de vedere al României, chestiuni interne, nu de relaţii internaţionale. Uşurinţa cu care CCR a trecut peste aceste  aspecte, care ar fi dat o cu totul altă orientare discuţiei şi deciziei, este de foarte rău augur. Şi dovedeşte că onorabilii judecători ai Curţii sunt complet depăşiţi de realitatea vieţii constituţionale în România de azi.

Dovada cea mai bună că lucrurile stau complet altfel decât susţine deciza CCR: Pactul de guvernanţă fiscală, semnat imediat de Traian Băsescu, la precedentul Consiliu European. Acesta angajează direct Guvernul şi Parlamentul României, care trebuie nu numai să îl ratifice, ci şi să-l transpună în practică, asigurând că, indiferent de condiţii şi de politicile promvate prin legi votate în Parlament, deficitele se menţin în limitele stabilite de pactul european. Adică să aplice măsuri economice şi financiare, implicând şi afectând milioane de salariaţi şi viitorul unor ramuri economice, angrenând resurse şi, în cele din urmă, afectând sau favorizând gestiunea bugetară. Pentru toate acestea, responsabili vor fi, în ordine, 1) guvernul, şi 2) Parlamentul. Preşedintele, care a semnat pactul fără să se consulte instituţional cu nici unul din aceste două organe responsabile, nu are nici o răspundere! Nici instituţională, nici politică.

E normal? Credeţi că asta au avut în minte cei care au alcătuit Constituţia României? Nicidecum. E clar că reprezentarea României, la care s-au referit autorii Constituţiei, însemna, în concepţia lor, exact atât: reprezentare. Adică 1) prezenţa la reuniuni şi în vizite în care nu se iau decizii cu implicaţii executive, sau, în cel mai rău caz, 2) prezenţa la alte reuniuni numai prin consultare şi în consens cu Guvernul şi Parlamentul.

De altfel, şi modelele europene sunt clare în acest sens. Mai există republici semi-prezidenţiale în Europa. Cu excepţia Franţei şi a Ciprului, nici una nu este reprezentată la Consiliul European de preşedinte (şi numai de preşedinte). Dar, în Franţa şi în Cipru, Constituţia precizează limpede că preşedintele este şeful guvernului. La noi, el poate doar să participe la şedinţele de guvern, fără să le conducă. La fel e şi în Austria: preşedintele este ales prin vot direct de întreaga populaţie, însă acesta are atribuţii strict protocolare, inclusiv la nivel european şi euro-atlantic. Viena este, însă, prezentă la Consiliile Europene prin primul-ministru.

Pe de altă parte, prezenţa preşedintelui este chiar contraproductivă. Cei care l-au acuzat, în iarnă, pe secretarul general al PPE, Antonio Lopez Isturiz, că s-a dus şi a negociat un acord politic cu PDL la Cotroceni, uită cine i-a dat domnului Lopez acest sentiment, că Palatul Cotroceni are un rol politic şi executiv. Traian Băsescu însuşi, care s-a dus la aceste Consilii Europene, cu sau fără prim-ministrul ţării, şi a angajat guvernul prin semnătura acestuia, pe acorduri pe care majoritatea parlamentară şi Parlamentul în întregul său le-au văzut la ceva vreme după semnătura preşedintelui.

E cazul ca această stare de lucruri să înceteze. România trebuie reprezentată – şi în acest sens trebuie interpretată Legea fundamentală – de către preşedinte numai în împrejurări reprezentative şi/ sau internaţionale, şi de către premier în împrejurări executive şi/ sau comunitare. La Consiliul European, e limpede, trebuie să meargă premierul.

E cazul ca, după alegeri, să regândim şi relaţia dintre Curtea Constituţională, ca suprem reprezentant al puterii judecătoreşti, şi celelalte două puteri în stat: Executivul şi Legislativul. Pentru că, după cum am spus deja, este aberant ca acestea două să răspundă în faţa Curţii, iar Curtea să nu răspundă în faţa nimănui.

Şi nu numirile politice sunt mijlocul prin care se poate ajunge la o relaţionare corectă, de interdependenţă, între cele trei puteri pe care practica democratică le separă! Căci puterile sunt separate numai în sensul în care nu sunt admise ingerinţele uneia în celelalte, nu în sensul în care nici una nu dă socoteală celorlalte. Recentele reacţii, prin care CCR acuză „presiunile” la adresa sa, sunt ridicole: nişte oameni numiţi politic nu pot acuza o putere aleasă prin vot de naţiune că le cere să reintre în legalitate. De pildă, mă îngrijorează în particular chestiunea incompatibilităţii a doi judecători ai Curţii. De vreme ce parlamentari aleşi prin vot direct au fost siliţi să părăsească înalta aulă, ar fi cazul ca şi aceşti doi judecători numiţi să ne lase, demisionând sau fiind revocaţi. Nu e nici o nenorocire şi nici o presiune la adresa Curţii aici, căci nu scrie nicăieri că această Curte Constituţională este deasupra legii.

Nu vreau să îndemn, Doamne fereşte!, la o subordonare a Curţii Constituţionale. Ar fi catastrofal. Însă cred că o modalitate de relaţionare a Curţii cu celelalte două puteri trebuie să existe. Aş opta măcar pentru un raport anual al Curţii Constituţionale în faţa Parlamentului, urmat de un vot consultativ al acestuia. Care să nu ofere Legislativului controlul efectiv asupra Curţii, însă să o împingă pe aceasta la mai multă responsabilitate. Şi să o elibereze de fantasma necesităţii „slujirii şi apărării statului”, înţeles ca slujirea necondiţionată a Palatului Cotroceni. Trebuie apărată, de către Curte, numai şi numai ordinea constituţională şi Legea fundamentală, iar instituţiile care le încalcă – începând cu garantul ei, preşedintele – trebuie sancţionate. Dacă, în loc să fie sancţionate aceste încălcări, autorii lor sunt ocrotiţi cu servilism, cum s-a întâmplat acum (mai ales printr-o încălcare a unui principiu elementar de drept, care e interdicţia antepronunţării), Parlamentul trebuie însă să aibă dreptul de a denunţa simbolic, printr-un vot consultativ, această abatere a Curţii. Căci sancţiunea morală poate duce, în unele cazuri, la o salutară demisie a celui în culpă, fără ca prin aceasta să fie afectată independenţa Curţii în ansamblul ei.

Poate că ar fi o frumoasă dovadă de moralitate şi de devotament pentru Curtea Constituţională o demisie de onoare a domnului Zegrean, care să deschidă calea depolitizării şi corectei relaţionări instituţionale a înaltului for. Onoarea n-a dăunat nimănui, niciodată. Slugărnicia, da.

Ei şi ai lor: toţi oamenii preşedintelui

22 Iunie 2012

Când am deschis, încă înaintea instalării guvernului Ponta, subiectul numit Institutul Cultural Român, dintre toate reacţiile pe care le-am primit dinspre Aleea Alexandru, m-a surprins cea privind modesta mea sugestie ca, la predarea mandatului de către echipa dlui Horia-Roman Patapivici, să se procedeze la o examinare serioasă a modului în care instituţia a cheltuit bugetul care i-a fost acordat.

La această sugestie democratică elementară – ca banii pe care bugetul fostei majorităţi pedeliste i-a acordat, cu o mirabilă generozitate, Institutului să fie verificaţi – mi s-a răspuns agresiv şi inadecvat, ca şi cum nici nu ar fi bani publici!

Verificarea mi se părea imperios necesară şi pentru că ICR se află, momentan, sub înaltul patronaj al unui singur om. Mai exact, al domnului  Traian Băsescu, care numai garanţii de obiectivitate nu se poate spune că prezintă! Apoi, însăşi activitatea Institutului Cultural Român, sub conducerea dlui Horia-Roman Patapievici, care a suscitat numeroase controverse, provocând scandaluri internaţionale (ca, de pildă, expoziţia de tristă amintire de la New York, a poneiului cu svastică pe crupă, care încă mai persistă probabil în amintirea evreilor americani de origine română), mi s-a părut că necesită o verificare mai atentă decât permit posibilităţile echipei de la Cotroceni.

Să nu uităm şi că, în 2012, fostul guvern Boc a acordat ICR un buget egal cu cel din 2011, în plină austeritate, în care Educaţia, Sănătatea, Internele sau Apărarea au suportat amputări dureroase. Împrejurarea mi s-a părut, şi nu numai mie, dubioasă. Numai anumite servicii secrete au beneficiat de acest favor.

Un raport al Curţii de Conturi a arătat, după intervenţia mea, că echipa de la ICR a salarizat ilegal doi vicepreşedinţi, cu salarii de subsecretari de stat. Ilegal, deoarece cele două posturi fuseseră înfiinţate de dl Patapievici fără aprobarea nimănui. Faptul că acest raport a ieşit la iveală de-abia după ce USL şi-a anunţat intenţia de a modifica Legea Institutului, trecându-l sub autoritatea Senatului României, îmi confirmă că aveam dreptate să fiu suspicios. E limpede că un ordin venit de sus (de la Zeus?) pusese batista pe ţambal.

De altfel, replica adresată, în data de 17 iunie a.c., de conducerea ICR şefilor grupurilor parlamentare ale PSD şi PNL din Senat conţine, involuntar, şi recunoaşterea acestei ilegalităţi. Echipa dlui Patapievici, înainte de orice altceva, încearcă să scape, cum poate, de acuzaţia că a salarizat ilegal două funcţii inventate ad-hoc. Astfel, replica oficială afirmă despre cei doi vicepreşedinţi ilegali: „Funcţiile la care se face referire există în organigrama ICR încă din 2003, când preşedinte al Institutului era domnul academician Augustin Buzura.” Sună bine, nu? Tot Augustin Buzura, dat afară golăneşte de Traian Băsescu în 2005, este de vină că în 2011 dl Patapievici a dat ilegal salarii de subsecretar de stat la două persoane, de el alese! Păcat doar că aici se ascunde o şmecherie: faptul că, în proiectul de înfiinţare a ICR erau prevăzute aceste două posturi nu înseamnă şi că dl Patapievici avea dreptul să le bugeteze.

Cum spuneam, fără să vrea, replica ICR dezvăluie, mai întâi, că actul în sine al salarizării celor doi a fost ilegal, iar ulterior, că practica de tăinuire a ceea ce se întâmpla în Institut era curentă, sub „controlul” exercitat de Preşedintele României. Astfel, echipa Patapievici declară halucinant: „Anul trecut, în urma observaţiilor formulate de Curtea de Conturi, Ministerul Afacerilor Externe a iniţiat, la cererea ICR, ordonanţa de urgenţă 72/2011 prin care funcţiile de vicepreşedinte sunt prevăzute în mod expres în legea de funcţionare a ICR.” Întrebările sunt logice: 1) dacă funcţiile erau prevăzute încă din organigrama din 2003 a dlui Buzura, de ce mai era nevoie de o ordonanţă de urgenţă în 2011?, 2) dacă rapoartele Curţii de Conturi nu conţin, cum afirmă echipa Patapievici, constatări ale unor ilegalităţi, de ce a fost nevoie de o ordonanţă de urgenţă?, şi, mai ales, 3) în ce ţară democratică o ordonanţă de urgenţă are caracter retroactiv, exonerându-i de răspundere pe autorii unui act săvârşit înainte de intrarea ei în vigoare?

Aş răspunde, în consecinţă, tot printr-o întrebare la întrebarea care circulă acum printre susţinătorii echipei Patapievici: care era urgenţa acestei ordonanţe de urgenţă, 72/2011? Buna funcţionare a ICR, care mersese bine-mersi, ani de zile, fără cei doi vicepreşedinţi, sau recompensarea a doi companioni politici? Să nu uităm, din nou, contextul „urgenţei”: anul 2011, când fosta Putere a ţinut blocate mii de posturi de profesori şi medici. Sicofanţii, însă, trebuiau recompensaţi. Şi de urgenţă.

Traseul acoperirii ICR este şi el năucitor: MAE, unde trona omul preşedintelui, Baconschi, ministrul Votează-În-12-Secunde, iniţiază o ordonanţă de urgenţă, ca să fie salarizaţi cei doi vicepreşedinţi, după ce Curtea de Conturi constatase că ei fuseseră plătiţi regeşte, dar ilegal, de către celălalt om al preşedintelui, dl Horia-Roman Patapievici. Suspiciunile cu privire la oblăduirea preşedintelui privind ICR-ul se adeveresc, aşadar. După cum se adevereşte şi principala justificare a modificării Legii Institutului. Este anormal ca un om fără  nici o legătură instituţională cu cultura să patroneze ICR.

Şi ameninţările ridicole ale dlui Patapievici, conform căreia întreaga conducere va demisiona, dacă OUG care trece ICR în subordinea Senatului va fi declarată constituţională de către CCR, mi se par simptomatice pentru spaima echipei de la ICR de un control nepartizan al activităţii. De ce n-ar fi ordonanţa constituţională? Ordonanţa lui Boc, prin care s-au tăiat salariile, a fost constituţională? Conform CCR, da. De ce nu a protestat dl Patapievici şi atunci? Sau protestăm numai când ne sunt afectate privilegile?

Interesant este şi faptul că, pe vremea când nu se descoperise că Mona Muscă turnase la Securitate, aceeaşi oameni care azi se opun vehement trecerii ICR sub tutela Senatului au susţinut puternic iniţiativa dnei Muscă de trecere a Agenţiei Naţionale de Presă Agerpres (atunci, Rompres), din subordinea Guvernului, în cea a Parlamentului. Atunci, Parlamentul era bun şi oferea garanţii de independenţă agenţiei; astăzi, Parlamentul este rău şi îşi propune „să subordoneze politic ICR”. Ca şi cum o instituţie în care sunt reprezentate toate partidele  este mai partizană decât un singur om. Care e – n-avem decât să ne uităm la Traian Băsescu – echidistant şi echilibrat, mai ceva ca o statuie!

Dincolo de chestiunile financiare, abordam în luările mele de poziţie anterioare şi problema, esenţială într-un stat de drept, a raportului între resursele furnizate de buget şi rezultatele instituţiei. Şi arătam că e suficient, ca om de cultură şi cetăţean român, să călătoreşti prin numeroasele capitale europene în care Institutul are filiale (Paris, Londra, Madrid ş.a.), ca să îţi dai seama că ICR este departe de a-şi face datoria. Poţi petrece o săptămână întreagă vizitând toate muzeele, audiind cursuri la universităţi, colindând galeriile de artă, vizionând spectacole de teatru, discutând cu editori, în fine, citind zilnic paginile de cultură ale cotidianelor, fără să întâlneşti un singur cuvinţel despre cultura română sau despre activităţile ICR. Despre sediul acestuia din respectiva capitală, trebuie să întrebi la ambasada României, ea însăşi puţin cunoscută. Or, tocmai asta e menirea unui centru românesc de cultură într-o ţară europeană: să difuzeze cultura română către consumatorul obişnuit din acea ţară. ICR nu face asta într-un mod mulţumitor, dimpotrivă.

Nu-mi închipuiam însă că disputarea finalei Europa League la Bucureşti, în data de 9 mai, între două echipe din Spania, avea să-mi aducă o nouă, amară confirmare. Mai multe autocare de suporteri spanioli, porniţi să îşi susţină echipele favorite, au debarcat la… Budapesta, convinşi că au ajuns la destinaţie. Când cetăţeni ai UE, dintr-o ţară latină în care ICR are un institut bine finanţat, nu au habar care este măcar capitala României (ţara reprezentată, chipurile, cultural de Institut), la 5 ani de la aderarea la UE, orice discuţie despre eficienţa iceriştilor noştri devine ridicolă.

Şi cu privire la echidistanţa politică şi culturală a ICR sunt multe de spus. E evident că motivul susţinerii dlui Patapievici de către Traian Băsescu este politic. Nu neapărat pentru că dl Băsescu nu este un om de cultură, fiind lipsit de cele mai elementare criterii culturale pentru  a aprecia dacă un om ca dl Patapievici, care a scris lucruri jignitoare despre poporul român, este potrivit să conducă reprezentarea culturală externă a României. Ci şi pentru că preşedintele ICR a făcut şi face politică activă şi partizană, în favoarea celui pus să-l controleze: Traian Băsescu.

Dau un singur exemplu. Într-un interviu publicat în ziarul spaniol La Vanguardia, chiar în timpul campaniei electorale din 2009, filosoful-agent electoral declara fără să clipească: „Cu siguranţă, ştiu din sursă sigură că lui Traian Băsescu i-a fost oferită o casetă cu Mircea Geoană primind sex oral, iar el a refuzat să o folosească. Este un om onest, credeţi-mă” (articolul Tenemos oligarcas y ejercen un papel desagradable, interviu realizat de Felix Flores, publicat pe 6.XII.2009; articolul poate fi citit AICI). O intervenţie penibilă pentru un intelectual distins şi care trădează o mentalitate de căuzaş, nu de filosof: interviul a apărut chiar în ziua turului II, într-o ţară în care trăiesc legal circa 300.000 de români, dintre care mulţi citesc ziarul din Catalunya. În fond, sexul oral nu este pedepsit de lege, iar Bill Clinton a fost un preşedinte excelent, chiar dacă a avut parte de Monica Lewinski. Şi dacă ar fi fost adevărat ceea ce spunea dl Patapievici, care era relevanţa întâmplării, pentru alegerea preşedintelui ţării? Actualul şef al ICR a făcut un serviciu politic, iar, în contul lui, Băsescu l-a răsplătit. Am văzut mai sus cum: ordonanţe de urgenţă a posteriori, buget, boierie.

Dar nici la capitolul echidistanţă culturală, ICR nu poate da un răspuns satisfăcător. În replica din care am citat, echipa Patapievici susţine, corect, că din Consiliul ICR fac parte reprezentanţi ai tuturor uniunilor de creaţie şi ai Academiei Române. Ce uită stimabilii să menţioneze este, însă, că acest consiliu – neremunerat, conform aceleiaşi replici – este onorific, adică se întruneşte rar şi supervizează formal activitatea Institutului, neavând nici o autoritate asupra activităţii concrete a acestuia. Dovada o constituie însăşi activitatea, în care regula o constituie „noi şi ai noştri”: oferirea de burse şi stipendii, de contracte şi expoziţii, este trecută, cum ar veni, în competenţa unor jurii sau comisii, în care o mână spală pe cealaltă, iar beneficiarii sunt, finalmente acelaşi grup de artişti de fideli politic. Criteriile de selecţie a artiştilor români meniţi să ne reprezinte în străinătate sunt, aşadar, discreţionare, iar din faptul că artiştii nedreptăţiţi tac şi uniunile de creaţie se solidarizează cu actuala conducere a ICR, nu trebuie trasă concluzia că dl Patapievici procedează cum trebuie. Deoarece rezultatele acestei reprezentări externe sunt extrem de slabe. Nu întâmplător.

Există, de pildă, un program de rezidenţe în străinătate ale scriitorilor români. Adică, scriitorul stă trei luni într-o capitală europeană, pe banii ICR, spre a se familiariza cu mediul cultural european şi spre a se face cunoscut, fără vreo obligaţie concretă. Programul a stârnit numeroase comentarii: ICR nu este o instanţă de validare literară, iar criteriile întrebuinţate spre a-i selecta pe fericiţii bursieri sunt mai mult decât vagi. Consecinţa: nu a ieşit nimic, până acum, din rezidenţele ICR. Criticul Daniel Cristea-Enache ne-a furnizat şi un exemplu care ne permite să înţelegem de ce: un scriitor, trimis de ICR la Londra, şi-a petrecut timpul nu spre a studia la King’s College, a citi la biblioteca British Museum sau spre a vizita nenumăratele cenacluri literare din Londra, ci spre a-i posta zilnic criticului, pe contul de Facebook, mesaje injurioase. E o excepţie, veţi spune. Poate. Dar explică eşecul proiectului (extrem de costisitor) al ICR.

De la declanşarea iniţiativei de modificare a Legii ICR, mai multe personaje culturale – căci personalităţi sunt numai câteva – au început să se agite, să facă petiţii, să protesteze pe forumuri şi în presă. E cu totul şi cu totul întâmplător că primii semnatari ai acestor proteste sunt favoriţii burselor şi rezidenţelor ICR. E la fel de întâmplător şi faptul că lista de susţinători ai dlui Patapievici este aproape copy-paste cu cea de susţinere, în 2004, a lui Traian Băsescu, iar media care găzduieşte protestele, aceeaşi cu cea care o găzduia, nu cu mult timp în urmă, pe Elena Udrea. Tuturor acestora, li se poate răspunde foarte simplu: unde este ilegalitatea, în încercarea de a modifica o lege a statului român, prin intermediul unui procedeu legislativ pe care fostul guvern Boc l-a folosit din plin? Prin ce a încălcat regulile democratice, scrise şi nescrise, actuala majoritate parlamentară?

Căci urgenţa înlocuirii actualei stări de lucruri de la ICR am văzut unde e: este urgent, mai întâi (după Poşta Română şi TVR), să ne lămurim ce s-a întâmplat cu banul public în cei 7 ani de când instituţia este condusă de către echipa Patapievici, iar în al doilea rând, întrucât avem obiectivul aderării la Spaţiul Schengen până în martie 2013, este urgent să eficientizăm operaţiunea de reprezentare culturală în străinătate. Ceea ce actuala echipă a Institutului nu poate face. Nici măcar nu înţelege de ce nu poate.

De la Boris Sarafoff la Traian Băsescu

18 Iunie 2012

Constat că nimeni nu se întreabă de ce votează Traian Băsescu la Liceul A. D. Xenopol. Cum se face că „şeful statului” (ce expresie retrogradă, pur totalitară!), deşi domiciliază la Vila Lac 3, votează în centrul Capitalei, în plin sector 2?

Explicaţia o aflăm, că tot se dă preşedintele mare cititor, dacă citim Legea electorală. Cetăţenii votează acolo unde îşi au reşedinţa pe cartea de identitate. Iar Liceul A. D. Xenopol se află pe strada Traian, colţ cu, surprize-surprize!, strada Ştefan Mihăileanu. Cea pe care Băsescu îşi atribuise cândva o vilă. Pe care se zice că ar fi restituit-o. De ce, dacă era atribuită legal? Iar dacă nu era atribuită legal, unde e dosarul de urmărire penală? Şi, mai ales, dacă a restituit-o, cum de mai domiciliază încă pe strada Ştefan Mihăileanu, fără să locuiască acolo?

Această tăcere în privinţa locului în care votează preşedintele, ca şi muşamalizarea scandalului cu vila instituie un embargo nedrept în privinţa numelui Ştefan Mihăileanu.

Mă îndoiesc că Traian Băsescu ştie cine a fost cel al cărui nume îl poartă strada pe care, în mod teoretic, domiciliază. Nici dacă-şi întreabă consilierii, nu cred că obţine mare lucru: Google leagă acest nume mai ales de incidentul cu vila.

Puţină istorie, deci. La cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, Imperiul Otoman, care stăpânea încă teritorii însemnate în Peninsula Balcanică, se afla în plină disoluţie internă, măcinat atât de dorinţa de libertate a popoarelor oprimate, cât şi de lupta dintre adepţii monarhiei constituţionale de tip european şi cei ai sultanatului absolutist islamic. Moştenirea sa era vizată deopotrivă de Imperiul Austro-Ungar şi de cel ţarist. Nodul gordian, Macedonia, era ţinta revendicărilor Serbiei, Bulgariei şi Greciei, care se credeau, toate, îndreptăţite să îşi adjudece această regiune istorică.

Dar în Macedonia, la ora aceea, cea mai numeroasă populaţie o constituiau românii macedoneni (aromâni sau „machedoni”, cum li se spune în Dobrogea), motiv pentru care nici România nu a putut sta deoparte de conflictul care se întrezărea la orizont. Diferenţa era că România nu urmărea revendicări teritoriale, ci doar afirmarea şi apărarea drepturilor aromânilor. Ceea ce va şi obţine în 1905, când sultanul va ratifica hatişeriful consfinţind drepturile românilor balcanici.

Până atunci, însă, a fost nevoie de lupte diplomatice şi publicistice şi, la început de secol XX, chiar de martiraj. Ştefan Mihăileanu, aromân şi publicist bucureştean, editor al ziarului Peninsula balcanică, în care apăra drepturile românilor de la sudul Dunării, a căzut ucis, în noaptea dintre 22 şi 23 iulie 1900. Asasinii: un comando bulgăresc, condus de celebrul comitagiu politic Boris Sarafoff. Locul asasinatului: strada Liniştii, actuala stradă Ştefan Mihăileanu, culmea ironiei, nu departe de vila (fostă?) prezidenţială. Înţelepciunea Regelui Carol I a prevenit atunci un război, pe care l-a dorit întreaga opinie publică românească, între ţara noastră şi Bulgaria, care s-ar fi soldat cu intervenţia Rusiei şi ocuparea României de către vecinii pravoslavnici.

Câtă diferenţă, deci! De la martiraj, la mica şmecherie balcanică, prin care un primar îşi atribuie singur o vilă. Şi câtă laşitate! Ştefan Mihăileanu, simplu particular, îşi trăieşte convingerile până la sacrificiu, în timp ce „şeful statului” se ascunde în spatele unor dubioase interpretări ale Constituţiei şi al slăbiciunilor umane ale celor puşi să aplice legea…

Este, în fond, povestea acestor ultimi ani din viaţa societăţii româneşti. Dialogul a fost înlocuit cu monologul ţâfnos, valorile, cu simulacre, justiţia a devenit instrument de vendetă politică şi (vezi cazul Blejnar) batistă pe ţambalul corupţiei, iar Elena Udrea a ajuns ministru.

Nu trebuie să ne mire, prin urmare, că bietul martir al cauzei româneşti în Balcani, Ştefan Mihăileanu, devenit nume de stradă, a fost uitat, la ordin, iar raptul prezidenţial e mai cunoscut, acum, decât sacrificiul său. România lui Băsescu a devenit ţara în care politicienii îşi scriu numele în cartea de istorie cu oi, pe dealuri. După ce oile trec, ştim cu toţii ce rămâne în urma lor.

TVR la răscruce

12 Iunie 2012

Încă înainte de căderea guvernului Ungureanu, conducerea TVR a prezentat Parlamentului, conform legii, un îngrijorător Raport de activitate pe anul 2011. Din el rezultă că numai anul trecut televiziunea publică a înregistrat pierderi de aproximativ 35 de milioane de euro. Însă, totalul pierderilor financiare, în ultimii doi ani, a atins incredibila suma de 100 de milioane de euro. Iar asta, într-o Românie în care cuvântul de ordine a fost, cel puţin aparent, austeritatea: salariile bugetarilor au continuat să fie diminuate, s-au închis mii de kilometri de cale ferată, s-au blocat mii de posturi în educaţie şi sănătate. În schimb, au crescut aberant cheltuielile cu personalul într-o instituţie publică aflată în degringoladă de ani buni.

O atare situaţie are de ce să ne neliniştească, şi asta nu pentru că aş fi, neapărat, adeptul austerităţii: din cunoaşterea politicii italiene, bunăoară, ştiu deja că niciodată austeritatea nu a redresat o economie. Dimpotrivă, a accentuat sărăcia, corupţia şi îmbogăţirea fără limită a unor privilegiaţi (cei care se ocupă de „investiţii”, mai exact).

Însă TVR este o instituţie aparte, cu un rol complex în societate. O asemenea pagubă, de 35 de milioane de euro, care vine după un lung şir de deficite înregistrate în perioada 2005-2011 (în total, conform lui Victor Ponta, 50 de milioane de euro), poate duce la faliment. Nu avem decât să privim ce se întâmplă cu o altă instituţie esenţială a societăţii, cu un profil similar televiziunii publice, şi anume Poşta Română. Ceea ce părea incredibil cu doi ani în urmă, şi anume ca o instituţie naţională străveche, intrată în mentalul colectiv şi dispunând de monopol pe anumite servicii, să dea faliment, este foarte aproape să se întâmple. Numai un plan de salvare bine gândit, care va sacrifica însă mii de salariaţi, ar putea feri Poşta de un faliment cu consecinţe incalculabile. Nici TVR nu este departe de o asemenea situaţie dramatică, mai ales dacă, în cele din urmă, îşi va pierde privilegiul numit abonament obligatoriu.

Cauzele acestei decăderi sunt de două feluri: editoriale şi manageriale. Ambele au fost descrise, încă din urmă cu câţiva ani, într-o lucrare publicată de fostul preşedinte al TVR, Valentin Nicolau, intitulată TVR, mărire şi decădere. Observaţiile sale, izvorâte dintr-o cunoaştere din interior a mecanismelor televiziunii publice, au fost şi sunt confirmate implacabil de realitate.

Mecanismele editoriale care au dus la prăbuşirea audienţei TVR, de altminteri, le vedem cu toţii. Emisiuni neinspirate, realizatori şi moderatori lipsiţi de har, programări aberante, jurnale şi talk show-uri politice obediente. Nivelul cultural general al televiziunii publice a scăzut la şi chiar sub nivelul unor televiziuni comerciale, cu toate că TVR are un canal, TVR Cultural, de un foarte bun nivel şi care îşi îndeplineşte corect menirea pentru care a fost creat.

De câte ori a fost întrebată cu privire la prăbuşirea audienţelor, conducerea TVR, în cazul fericit în care a catadicsit să răspundă, a avut două tipuri de apărare.

1: Datoriile istorice, respectiv taxa radio-tv nemodificată de un deceniu.

2: Concurenţa televiziunilor comerciale şi „manelizarea” publicului. În subsidiar ni s-a creat impresia ca managementul nu are nicio responsabilitate directă  pentru creşterea audienţei.

Deşi răspunsurile de mai sus par logice, logica lor duce la faliment. La pierderi financiare pe care le suportă cetăţeanul – chiar dacă nu se mai uită la TVR! – şi la dispariţia unui serviciu public, pe care statul are obligaţia constituţională de a-l oferi. Prin urmare, logica de mai sus e greşită.

Căci există anumite categorii de emisiuni la care TVR dispune de un soi de monopol natural, sau măcar de primordialitate, în raport cu televiziunile comerciale. Este vorba de emisiunile de ştiri şi de cele politice. Dacă, în materie de divertisment, am putea înţelege ca televiziunile comerciale să depăşească audienţele TVR (din cauza „manelizării”), în materie de jurnale şi de talk show-uri nu există nici un motiv pentru ca audienţele canalelor publice să atingă cotele unor televiziuni de nişă. Nicăieri în Europa nu se întâmplă aşa: cea mai urmărită emisiune din audiovizualul italian, bunăoară, nu sunt reality show-urile sau concursurile de pe televiziunile comerciale, ci Porta a porta, emisiune de actualitate politică şi socială, realizată pe RAI 1, primul canal al televiziunii publice, de către Bruno Vespa. Într-o seară medie, această emisiune are o audienţă de cca 12-13 milioane de telespectatori, ceea ce înseamnă un sfert din populaţia Italiei.

Dar şi în Franţa sau Spania – ca să mă refer la ţările ale căror televiziuni, publice şi comerciale, se găsesc în oferta cabliştilor români –, principalele emisiuni de ştiri şi politice, ba chiar şi unele de divertisment, sunt în continuare cele de la televiziunile publice. Şi e normal, e chiar constituţional să fie aşa: statul are obligaţia de a oferi cetăţenilor săi un serviciu de informaţie publică. Aceasă obligaţie este asumată şi de către Uniunea Europeană, după cum subliniază Valentin Nicolau în cartea sa, UE extinzând dreptul cetăţeanului european de a avea acces la acest serviciu public din toate ţările membre.

În realitate, cauzele decăderii tuturor audienţelor TVR nu au legătură cu concurenţa televiziunilor comerciale, ci cu politica editorială a televiziunii publice. Care a adus pe micile ecrane, ca realizatori şi moderatori, ziarişti de partid şi persoane lipsite de calităţile necesare profesiei de om de televiziune. Ştirile au devenit mai întâi plicticoase şi depăşite de situaţie, iar apoi obediente şi partizane. Talk show-urile, în loc să coincidă cu agenda cetăţeanului, au coincis cu cea a Elenei Udrea şi, în chip fatal, au împărţit cu aceasta o impresionantă impopularitate. Nici măcar când a avut emisiuni de divertisment reuşite, TVR nu a fost capabilă (sau nu a dorit!) să le fructifice potenţialul de audienţă: două excelente emisiuni de divertisment muzical, Timpul chitarelor şi, respectiv, Acadeaua, au fost programate… după miezul nopţii. Când chiar şi cei care se mai uită la televizor dau sonorul la minimum (ceea ce, pentru emisiuni muzicale în care se cântă live, e catastrofal). Cele mai bune emisiuni ale TVR sunt, aproape fără excepţie, cele în limbile maghiară şi germană, ca şi unele de pe TVR 3, realizate de redacţiile teritoriale. Dar acestea din urmă nu sunt niciodată retransmise şi de canalul 1, cu toate că retransmisia ar aduce şieconomii la bugetul adânc deficitar al instituţiei.

Şi cu asta ajungem la cauzele manageriale ale crizei TVR. Fireşte că numirea politică a conducerii reprezintă „cauza cauzelor”. Însă şi Valentin Nicolau a fost numit tot politic, iar în cei doi ani de mandat al său, TVR a înregistrat profituri, nu pierderi. Prin urmare, nu e numai vorba de numirile politice, ci şi de modul în care cei numiţi politic se achită de mandatul lor.

Ajunşi în acest punct, ar fi util să spargem tiparele fabricate de persoanele interesate să disperseze fumigenele unei neputinţe inefabile în eficientizarea serviciului public de televiziune. TVR este condusă strategic de un grup de persoane numite sau propuse de actori politici instituţionali, însă nimic nu opreşte reprezentanţii acţionarilor (adică ai publicului) şi managerii să performeze. Teoretic toţi aceştia doresc binele organizaţiei în care muncesc, însă practica ne arată că mai tot timpul unii pierd (angajaţii si publicul) şi alţii câştigă/profită: grupul intern de decidenţi.

Hiba cea mai mare în TVR este lipsa oricăror constrangeri legate de performanţă din partea conducătorilor executivi. Singurii care răspund sunt, paradoxal, doar cei numiţi politic, dar aceştia nu sunt şi cei care conduc  televiziunea! Nu indivizii care se perindă în Consiliile de administraţie reprezintă pericolul cel mai mare pentru credibilitatea şi notorietatea TVR, ci controlul politic exercitat ierarhic de la directorul general către subalternii săi numiţi pe viaţă, respectiv distribuţia preferenţială a resurselor în interiorul instituţiei, aflată la îndemâna unui singur om, acelaşi preşedinte-director general.

Ca să nu vorbesc iar de emisiunile politice, mă voi referi la alte exemple: achiziţia de filme şi de transmisiuni sportive. Toată lumea a observat cum anumite seriale de succes încep la TVR. Este cumpărată prima serie, se investeşte în promovarea serialului, după care, în mod sistematic, seriile următoare trec pe canale comerciale. S-a întâmplat cu Anatomia lui Grey, s-a întâmplat cu Dr. House, s-a întâmplat cu multe altele, pe care nu le mai amintesc. Este vorba doar de o incapacitate cronică a televiziunii publice de a cumpăra întregul serial, sau de o politică discretă şi eficientă, prin care anumiţi oameni din TVR lucrează, de fapt, în profitul televiziunilor comerciale, care preiau audienţe create de TVR şi obţinute prin promovarea pe bani publici?

La fel se întâmplă şi cu transmisiile sportive. Formula 1 a fost transmisă, ani de zile, de către TVR, deşi audienţa ei în România era, iniţial, redusă (românul este iubitor de maşini, dar nu de lux). Cum a început, în urma promovării susţinute, de ani de zile, să capete ceva audienţă, şi Formula 1 a trecut în grila unei televiziuni comerciale. De transmisiile fotbalistice nici nu mai vorbesc, scandalul e public.

Şi la nivel de personal – care este, probabil, capitalul cel mai important al unei televiziuni –, TVR nu este altceva decât o manta de vreme rea. Periodic, realizatori şi chiar redacţii întregi pleacă de la TVR la televiziuni private nou-înfiinţate, după care, când acestea falimentează, respectivii se întorc în TVR, ca şi cum nimic nu se întâmplase. N-au fost buni la televiziunile comerciale (căci, altminteri, de ce ar da faliment?), dar sunt din nou buni la cea publică.

Şi să nu uităm de acel post, TVR Info, care avea misiunea să compenseze lipsa informaţiei obiective sau utilitare. Dintr-un canal destinat publicului nepartizan, TVR Info s-a transformat într-o oficină media a puterii, într-un canal colector de clienţi politici, jurnalişti fără contract şi spaţii de emisie cât orele lungi din noapte.

Nu mai continui. Deocamdată. E clar că situaţia din TVR nu poate rămâne la cheremul unor manageri care au ratat toate ţintele şi au distrus credibilitatea serviciului public de televiziune. Şi, dacă e adevărat ce a spus premierul Victor Ponta – şi anume, că soluţia nu e înlocuirea unor politruci cu alţi politruci –, e la fel de limpede că actualii politruci nu mai pot rămâne în funcţii. Gaura de 35 de milioane şi prăbuşirea audienţelor sunt motive legale pentru o schimbare. Iar după alegeri trebuie să ne gândim chiar la o schimbare a Legii SRTv, pentru ca asemenea situaţii să nu se mai repete. Dar nu prin forme fără fond vânturate de organizaţii neguvernamentale care se adapă discret din banii TVR şi nici preluând idei inutile din capul unor politicieni PD-L, precum Raluca Turcan. Avem nevoie de o dezbatere reală şi lipsită de influenţa intereselor politice sau comerciale potrivnice TVR. Rolul principal în această schimbare ar trebui să revină publicului, managerilor de presă români sau străini şi jurnaliştilor de calitate din TVR.