www.ionutvulpescu.ro

28 Aprilie 2015

Blogul este suspendat temporar.

Vă invităm să accesați site-ul oficial Ionut Vulpescu:

www.ionutvulpescu.ro

Susținerea revistelor de cultură, o prioritate legislativă și strategică

9 Decembrie 2014

stemacdep

Am susținut constant, prin declarații politice și luări de poziție publice, la televiziune și în presă, necesitatea susținerii de la buget a publicațiilor culturale.

Această necesitate nu decurge dintr-o demagogie a „susținerii culturii naționale”, ci din evidența importanței istorice și actuale, deopotrivă, a publicațiilor culturale. Mai ales într-un context media în care, în România, sunt pe cale de dispariție publicațiile de calitate, în care se pot discuta și dezbate problemele cu adevărat importante legate de poziționarea țării noastre în Europa și în lume, de disfuncționalitățile sociale și economice și chiar de reforma sistemului politic. Revistele culturale sunt esențiale pentru menținerea dialogului dintre intelectualitatea României, public și decidenții politici.

Am participat, de asemenea, la dezbaterea Legii pentru susținerea revistelor de cultură în comisie, alături de inițiatori și de ceilalți colegi. Am intervenit pentru corectarea unor nedreptăți care puteau genera discriminare (inițial, legea se referea doar la publicațiile editate de Asociația Națională a Uniunilor de Creație; acum ea se referă la toate publicațiile culturale reprezentative).

Legea susținerii revistelor culturale a trecut în unanimitate de Camera Deputaților și așteaptă promulgarea. Salut adoptarea legii și felicit Camera în întregul ei, pentru votul unanim, care este expresia recunoștinței noastre pentru aceste publicații care au construit România modernă. Fac totodată un apel la cei vor redacta regulamentul de aplicare și vor gestiona aplicarea ei concretă, să nu se abată de la spiritul ei, care este unul generos și nediscriminatoriu.

Desigur, actuala lege este doar începutul unui sistem de protecție a patrimoniului cultural imaterial al României. Ea se cere completată cu alte măsuri legislative, care să vizeze cartea și gestiunea memoriei. În măsura în care creșterea economică o va permite, cuantumul ajutorului stabilit de lege pentru reviste va putea crește și el, asigurând acestor instituții un viitor stabil.

Un proiect cultural pentru Republica Moldova

3 Decembrie 2014

stemaCDEP

În aceste zile, în care am sărbătorit 96 de ani de la Marea Unire, s-au făcut auzite mai multe voci, din toate zonele spectrului politic, solicitând o strategie națională în vederea marcării, în 2018, a 100 de ani de la actul de la 1 Decembrie.

Întâmplarea face ca tot în aceste zile, cetățenii Republicii Moldova au dat, prin votul lor în favoarea forțelor pro-europene de la Chișinău, un puternic semnal că își doresc să continue drumul integrării europene.

Coincidența celor două momente mă face să lansez aici o propunere. Și anume, cea a unui proiect care, cred eu, ar putea să ajute ca, într-un cadru european, să marcăm cei 100 de ani de la Marea Unire într-un mod care nici nu ar necesita sacrificii materiale din partea României, nici nu ar interveni în viața politică din statul vecin. Este vorba de un proiect cultural pentru Basarabia.

Concret, viața culturală românească din Republica Moldova suferă de ani buni din cauza lipsurilor materiale. Revistele culturale românești apar cu mare dificultate, manifestările culturale se zbat într-o indigență greu de descris. Aceasta dăunează atât culturii române, din care spațiul Republicii Moldova face parte, cât și valorilor europene în general.

Există și la ora actuală programe și instituții care, teoretic, ar putea ajuta cultura română din Basarabia. Departamentul pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni și Institutul Cultural Român au făcut și în trecut destule lucruri bune în acestă direcție. Dar DRRP nu este menit să sprijine în primul rând cultura, iar ICR nu este gândit să reprezinte cultura română în Republica Moldova, ci să reprezinte întreaga cultură română în Occident.

Propun, deci, Ministerului Culturii să constituie o comisie compusă din reprezentanții tuturor domeniilor culturale, care să examineze, împreună cu colegii de la Chișinău, cu uniunile de creație de acolo, situația instituțiilor culturale românești din Republica Moldova și să facă recomandări privind finanțarea acestora pe programe și proiecte concrete. Raportul acestei comisii să fie prezentat în fața Comisiei de Cultură, Arte și Mijloace de Informare în Masă a Camerei Deputaților, pentru ca, în vederea celor 100 de ani de la Marea Unire, să se poată efectua proiecții bugetare multianuale, care să permită finanțarea culturii române din Basarabia.

Scepticilor le reamintesc că Republica Moldova este un stat foarte mic, iar susținerea culturii române de pe teritoriul ei nu ar presupune eforturi bugetare ieșite din comun. Mai ales în raport cu importanța aniversării celor 100 de ani.

Să nu uităm, de asemenea, că România are posibilitatea de a accesa, în acest scop, fonduri europene, cu atât mai mult cu cât ele vor servi la accelerarea procesului de integrare a Republicii Moldova.

Să redăm României memoria istorică!

25 Noiembrie 2014

stemacdep

Am semnalat de mai multe ori situația necorespunzătoare în care se află imobilele în care au locuit sau care au fost legate, într-un fel sau altul, de personalitățile culturii române și ale istoriei acestor meleaguri. Unele se află într-o stare avansată de degradare, altele nu sunt amenajate ca spații memoriale, altele, în fine, nu sunt nici măcar marcate printr-o placă memorială.

Un caz aparte îl constituie plăcile memoriale amplasate necorespunzător, conținând greșeli biografice sau, și mai grav, instrumentalizate în perioada comunistă, astfel încât să reflecte perspectiva fostului regim asupra istoriei și culturii României.

Revin, săptămâna aceasta, cu încă un caz care, departe de a fi singular, ilustrează necesitatea revizuirii politicilor privind gestiunea memoriei culturale în spațiul public. Spre a nu fi suspectat de părtinire, am ales acest exemplu din sfera culturii maghiare de pe teritoriul României.

Concret, în municipiul Cluj-Napoca este amplasată, pe casa în care s-a aflat redacția prestigioasei reviste de cultură Korunk (una dintre cele mai importante reviste maghiare de cultură din România), o placă memorială, redactată, așa cum se și cuvenea, bilingv. Până aici, toate bune. Numai că, după cum puteți vedea în fotografia atașată declarației mele politice, textul plăcii memoriale este complet necorespunzător: „În această clădire a fost redactată între cele două războaie mondiale revista marxistă Korunk, condusă de către eminentul estetician Gaál Gábor (1891-1954)”. Gaál Gábor a fost, indiscutabil, un eminent estetician și un animator al culturii maghiare în România interbelică, revista Korunk a fost și rămâne un reper pe harta publicisticii în limba maghiară de la noi, dar… nu pentru că a făcut teorie marxistă. A marca memoria revistei și a conducătorului ei în acest mod înseamnă a face un deserviciu culturii și spiritului democratic.

Iar asemenea plăci memoriale necorespunzătoare, adevărate vestigii ale tentativei comuniste de rescriere a istoriei României, se mai află încă destule în orașele României democratice.

Fac un apel la Ministerul Culturii, la autoritățile locale, pentru identificarea cât mai rapidă a cazurilor de instrumentalizare comunistă a memoriei istorice, încă prezente în spațiul public românesc, și înlocuirea lor.

unnamed

Un filosof fără memorie: Gabriel Liiceanu

25 Octombrie 2014

Pe platforma Contributors, Gabriel Liiceanu publică un lung rechizitoriu (nu mai puţin de 9 pagini!) la adresa unuia dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale. Care dintre ei, nu e greu de ghicit: din 1990 încoace, dl Liiceanu, cu o consecvenţă rară – mă tem că Emil Cioran ar fi folosit un epitet mai puţin măgulitor –, a susţinut orice candidat al dreptei, împotriva oricărui candidat al stângii. Putea să fie candidatul stângii un model moral sau, pur şi simplu, un om decent, iar cel al dreptei, însăşi canalia de uliţi (sau, poftim, de port): nu contează, filosoful găseşte cu uşurinţă argumentele pentru asta. Chiar şi atunci când, moral vorbind, poziţia celui pe care îl susţine nu poate fi apărată. Crede că statutul său social este suficient pentru a face abstracţie de realităţi şi a prezenta albul drept negru, şi invers.

Pretenţia permanentă de a fi considerat imparţial, independent, „un om căruia îi pasă”, în condiţiile unui partizanat evident – asumat de-a dreptul obscen, în ultimii ani –, deranjează, e drept. Însă aceasta e de-a dreptul un păcat venial, pe lângă uşurinţa cu care, după fiecare dezastru provocat de dreapta politico-intelectuală pe care o susţine, autorul Apelului către lichele se retranşează pe o nouă baricadă, fără să-şi asume nicio răspundere pentru dezastrul pe care l-a cauţionat.

Dar să trecem la textul din Contributors. El se intitulează Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! şi se înscrie fără efort în linia lamentaţiilor sale monocorde şi agresive. Pentru că nu se poate să nu semnalăm, totuşi, pentru cei mai puţin iniţiaţi, somaţia cu nuanţă bleu-jandarme pe care autorul o ascunde, abil cum îl ştim, sub expresia din titlu; în fond, Bagă de seamă, domnule Ponta! are, de fapt, acelaşi sens! Se înscrie, spuneam, pe linia producţiilor ieftin moralizatoare pe care dl. Liiceanu ni le livrează de ani de zile cu o morgă de bust răguşit, deranjat de vânzoleala de la poalele piedestalului prea înalt în raport cu gâtul.

Aş sesiza şi o anumită nuanţă de dependenţă în acest titlu. Dependenţă sau, mai bine zis, sevraj. Oare tot aşa i se va fi adresat şi lui Traian Băsescu, în anii de fericită conlucrare în care era deplasat, pe bani publici, cu avionul prezidenţial la vila de la Neptun, fostă a lui Nicolae Ceauşescu? „Fie-vă milă” nu spun nici ironic, mă tem, cei care dau lecţii morale, ci, mai degrabă, trist şi umil, cerşetorii. Oare să aibă legătură cu clivajul care l-a transformat, în chip regretabil, pe Gabriel Liiceanu, dintr-un intelectual de elită în intelectualul lui Băsescu?

Textul în sine, aşa searbăd şi lipsit de umor, cum e, pretinde să fie un portret moral devastator făcut  candidatului Victor Ponta, de instanţa morală absolută, pe care o încarnează domnul Liiceanu. Ca întotdeauna când doreşti mai mult decât poţi, portretul alcătuit de Gabriel Liiceanu lui Victor Ponta spune, totuşi, mai multe despre Gabriel Liiceanu decât despre Victor Ponta. Portretul devine, fără voia filosofului, un autoportret, prin ceea ce filosoful ar dori cu tot dinadinsul să nu se observe. Nu e nevoie să fii în intimitatea liderului PSD pentru a vedea că dl Liiceanu îl confundă pe dl Ponta cu obiectul dorinţelor şi adeziunilor sale, cu Traian Băsescu însuşi. Ceea ce ar fi trebuit să-i reproşeze actualului preşedinte, cel despre care filosoful s-a exprimat, nu o dată, în termeni ditirambici, care i-au făcut chiar pe admiratori să-i pună sub semnul întrebării spiritul critic şi discernământul politic, îi reproşează acum lui Victor Ponta. Un act ratat, sau orbire partizană? Sau, şi mai grav, pierderea definitivă a busolei morale?

De pildă, Gabriel Liiceanu îi reproşează, textual, că a introdus şi a instaurat, în politica românească, mitocănia: „trag prima tuşă a portretului dvs începând cu acest «detaliu»: pe poarta «miştocărelii», care, cu aportul dvs. deloc neglijabil, a devenit loc comun al limbajului public de la noi, a intrat golănismul în clasa politică”. Stai şi te freci la ochi: cu Ponta începe golănismul? Fără aportul deloc neglijabil al dlui Ponta, Traian Băsescu nu ar fi găsit în sine însuşi resursele de a o trimite pe o deputată pe centură, n-ar fi făcut-o pe o ziaristă ţigancă împuţită, pe o alta păsărică şi nu l-ar fi pocnit pe şest pe un biet copil? Fără cei din PSD, o distinsă deputată PDL n-ar fi putut striga, în plin Parlament, „Ciocu’ mic, că acum suntem noi la putere!”: expresie, negreşit, a distincţiei şi a elitismului politic? Din păcate, golănia în politică e sinonimă cu „epoca Băsescu”, una în care dl Liiceanu a fost (sau, mai bine zis, n-a fost nimic altceva decât) un soldat credincios al propagandei oficiale.

Textul din Contributors abundă, de altfel, de epitete pe care Gabriel Liiceanu le atribuie fiinţei premierului: băşcălios, vulgar, huligan, jignire, clovn, tupeu. Dacă, însă, le-ai rosti în faţa unui om de pe stradă şi l-ai ruga să le asocieze cu o personalitate politică, mă tem că nu Victor Ponta ar fi primul nume pe această listă. Ci, din nou, Traian Băsescu. Cel care, după cum s-a exprimat filosoful cu ocazia decorării sale la Cotroceni, ar fi restaurat demnitatea funcţiei prezidenţiale. Neîndoielnic, cu plec în cinci minute, cu ţigancă împuţită, cu nu boicotăm referendumul (după care îl boicotăm), cu nu ne împrumutăm la FMI (după care luăm zeci de miliarde ca să construiască Elena Udrea terenuri de fotbal în pantă), cu lecturile consistente din bibliotecile marilor porturi ale lumii, idolul lui Gabriel Liiceanu a restaurat ceva. Şi anume, tocmai băşcălia, iresponsabilitatea, huliganismul, tupeul şi clovneria.

Care, când a încercat să le aplice şi pe scena internaţională, i s-au întors brusc peste ochi, exact ca palma pe care i-o aplicase, democratic şi european, bietului copil din Ploieşti. Timp de 10 ani, liderul României n-a fost primit mai nicăieri. Din 2005 şi până în 2014, nu a fost nici măcar o dată la ONU, acolo unde până şi Ahmadinejad a vorbit de mai multe ori. S-a văzut pe sub masă cu Vladimir Putin (ultima dată, pe 17 octombrie: de ce nu s-o fi indignat europeanul domn Liiceanu?).

Dar nu: nu Traian Băsescu este vinovat de izolarea internaţională a României, de nedemnitatea în care ajunsese ţara pe plan extern. Vinovat este Victor Ponta, pe care filosoful îl acuză, cu o gravitate de Savonarola de cartier: „ne-aţi furat direcţia în care trebuia să mergem”. Dacă acea direcţie era spre nicăieri, atunci, da, trebuie să fim de acord cu dl Liiceanu. Numai că nu ştiu dacă spre nicăieri chiar e o direcţie. În raport cu ea, faptul că Victor Ponta se vede regulat cu vicepreşedintele SUA, cu preşedintele Comisiei Europene, cu cel al Parlamentului European, cu preşedintele Franţei şi cu cancelarul Germaniei, e un imens câştig.

Gabriel Liiceanu foloseşte, des şi cu neascunsă oroare, vocabula pomeni. El acuză guvernarea Ponta, în tonul propagandei băsiste dintotdeauna, că încearcă să repare nedreptăţi pe care nu ea le-a creat. Dl Liiceanu îi reproşează că a dat ajutoare sociale ţăranilor şi familiilor de rromi. Nu contează că acele ajutoare sunt date într-un stat UE, potrivit normelor UE, după metode pe care toate statele UE le-au utilizat, în anumite momente ale existenţei lor. Să nu ştie marele european Gabriel Liiceanu asta? Nu-l suspectez, evident, că nu ştie, ci că, dintr-o etică strâmbă de căuzaş politic, vrea să facă din alb, negru.

Şi mai grav este că, dacă am merge până la capăt pe firul logicii sale, ar trebui să ne punem alte două întrebări. Prima: de ce aveau, totuşi, nevoie acei oameni de ajutor social, dacă cei 10 ani ai lui Traian Băsescu au fost o „epocă de aur”? Şi a doua: închiderea spitalelor şi a şcolilor, tăierea salariilor şi impozitarea pensiilor nu au fost de ajuns? Dacă nişte modeste ajutoare – care, pentru acei oameni care le-au primit, echivalează cu diferenţa între supravieţuire şi moarte – sunt un asemenea atentat la „valori”, „democraţie”, „civilizaţie”, care să fie soluţia? Lipsa de sensibilitate socială a domnului Liiceanu este notorie. Nu, săracii n-au ales ei să fie săraci. Capitalismul este o maşină de făcut şi accentuat inechităţi. Este datoria noastră să reducem aceste inegalităţi, prin politici sociale. România, aşa cum şi-ar dori-o domnul Liiceanu ar fi un coşmar social.

În fine, dl Liiceanu vorbeşte mult, în plicticosul său pamflet, despre infracţiuni, despre corupţie, despre hoţie şi despre imoralitate. Ştiu că judecata morală e dificilă, iar cel care şi-o asumă trebuie să fie deasupra oricărei îndoieli. Andrei Cornea, într-o carte editată chiar la Humanitas, îl mai supune pe filosof unei exigenţe: ca să fie credibil, ca să poată fi urmat în ideile sale, acesta ar trebui să se supună, în mod virtual, unui text de auto-incluziune.

Aşadar, l-aş invita pe Gabriel Liiceanu, înainte de a vorbi despre infracţionalitatea altora – despre infracţionalitate, în general –, să se auto-includă în analiză. Oare editura pe care o conduce nu a primit niciodată bani de la stat, bani pe care un eventual Liiceanu al stângii să-i definească drept şpagă sau sifonare? Mai ales în perioadele în care filosoful ridica în slăvi tocmai personalitatea care avea, în acel moment, puterea de a direcţiona acei bani? Oare de ce ocoleşte discuţiile despre privatizarea fostei Edituri Politice, devenită Humanitas, şi despre condiţiile în care un patrimoniu uriaş a putut fi adjudecat, totuşi, de câţiva oameni care nici nu moşteniseră miliarde, nici nu inventaseră becul electric?

Dacă ar fi să recunosc un merit textului autorului Jurnalului de la Păltiniş, acesta este unul de ordin formal. Este un text atât de fals, atât de plin de nuanţe deloc inocente, de răstălmăciri şi neadevăruri – savant amabalate într-o impecabilă limbă română, cvasi-mortuară (ca să-l parafrazez pe Cioran). Voi spune doar atât: ceea ce întristează însă în textul filosofului, este seninătatea cu care acesta aruncă responsabilitatea pentru răul României în spinarea altora.Mereu a altora. Domnia sa nu are nicio răspundere. Nici măcar detaliul că acum nu se află pe lista susţinătorilor Elenei Udrea – continuatoarea declarată a Marelui Cârmaci – nu naşte vreo cută de jenă pe chipul său, altminteri grav şi frământat de probleme, cu toate că de beneficiile regimului s-a bucurat din plin. E, de fapt, un om fericit, acest filosof fără memorie, pentru care alţii, mereu alţii, trebuie să facă ceva: să se auto-analizeze, să ia lecţii şi să dispară din spaţiul public. Domnia sa, niciodată.

Amănuntul că, în contrapartidă la Victor Ponta, filosoful ne propune luminoasa perspectivă a cătuşelor (căci ce altceva aduce Monica Macovei în politică, din 2005 încoace?) e şi el semnificativ, în acest sens.

O întrebare rămâne în urma lecturii acestui text: cum ar trebui să fie şi ce ar trebui să facă dl. Ponta pentru a-i fi pe plac dlui Liiceanu? Autorul formulează un oarece răspuns într-un final pe care el însuşi îl caracterizează drept „neaşteptat”, pentru a sublinia încă o dată ce minte sprintenă şi surprinzătoare deţine d-sa, în comparaţie cu logica molâie şi liniară a lectorilor săi. Ideea, pe scurt, este că dl Ponta ar trebui să-şi provoace singur o iluminare similară celeia întâmplate lui Saul pe drumul său spre Damasc. Adică o convertire totală, o întoarcere cu 180 de grade. Neaşteptată soluţie, ce-i drept! Dar care, în opinia noastră, incumbă cel puţin două riscuri majore. Primul ar fi ca dlui Ponta să-i iasă, lucru care l-ar transforma peste noapte în Traian Băsescu. Asta aparent ar fi bine pentru dl Liiceanu, dar nu şi pentru dl Ponta, care astfel ar pierde alegerile, s-ar converti fără rost şi, în cele din urmă, nu i-ar mai fi de folos nici dlui Liiceanu.

Cel de-al doilea risc ar fi ca dlui Ponta să îi iasă convertirea doar parţial, din te miri ce accident, caz în care iarăşi nu ar mai fi pe de-a-ntregul pe placul dlui Liiceanu, deci tot inutil.

Sau poate că, dincolo de complicatele metafore biblice, drumul Damascului înseamnă doar o privire mai binevoitoare a viitorului Preşedinte al României faţă de calităţile de moralist şi, mai ales, de manager, ale dlui Liiceanu…

De ce nu un muzeu al demagogiei, la Palatul Cotroceni?

30 Septembrie 2014

stemacdep

 

Prezent, în mod neconstituțional, la o reuniune politică de partid, încă-președintele Traian Băsescu s-a plâns că n-a reușit să convingă pe nimeni să organizeze un „muzeu al comunismului” la Palatul Parlamentului.

Amănuntul ar putea fi trecut cu vederea, dacă n-ar emana de la cel care a montat campaniile „cei 322” și, respectiv „dau întâlnire poporului în Piața Universității”, îndreptate direct împotriva Parlamentului României și a parlamentarismului. Așa, însă, este extrem de grav că tocmai acela care se prezintă drept exponentul luptei împotriva comunismului desconsideră Parlamentul, depozitarul suveranității națiunii și, totodată, scutul de apărare al acesteia împotriva tendințelor totalitare.

Tema unui muzeu al comunismului este controversată, nu numai în România. Comunismul este o temă gravă, căci a fost un coșmar care a ținut peste patru decenii, a produs transformări ireversibile la nivelul tuturor straturilor societății și, în cele din urmă, a avut o complexitate care desfide tendințele de simplificare și etichetare.

Pentru oamenii care înțeleg ce este acela un muzeu, chestiunea este mult mai delicată decât pare. Există mari diferențe între un institut (care cercetează), un memorial (care are o funcție pedagogică și morală) și un muzeu (care în primul rând expune). Comunismul se cere, mai întâi, cercetat și există, slavă Domnului, câteva institute care o fac, de la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, al Academiei Române, la IICMEER și CNSAS. Muzeele cel mai adesea celebrează, nu comemorează: cine și-ar putea dori, deci, să celebreze comunismul, la 25 de ani de la prăbușirea lui?

Mă îngrijorează și demagogia fățișă a încă-președintelui României, care are chiar în curtea sa un muzeu: Muzeul Cotroceni. Legat inevitabil de Administrația Prezidențială, Muzeul Cotroceni putea găzdui la fel de bine, dacă nu un muzeu al comunismului, atunci măcar o secție. Palatul Cotroceni, în sine, este tot atât de reprezentativ pentru comunism ca și Palatul Parlamentului, întrucât 1) a fost naționalizat și a găzduit, decenii bune, Palatul Pionierilor, și 2) biserica fostei Mănăstiri Cotroceni a fost demolată, ca și alte clădiri istorice și ecleziastice, în cadrul programului comunist de rescriere a istoriei, fiind reclădită și inaugurată de-abia în timpul celui de-al doilea mandat al dlui Ion Iliescu, în 2004. Ce demersuri a făcut Administrația Prezidențială a lui Traian Băsescu pentru deschiderea unei secții dedicate comunismului la Muzeul Cotroceni? Niciunul.

Totuși, în România există (spre deosebire de alte țări foste comuniste) o instituție excepțională, care păstrează ceea ce trebuie să constituie un memento pentru noi toți. Și anume, memoria represiunii comuniste. Este vorba de Memorialul Sighet, organizat de Ana Blandiana și Romulus Rusan. Memorial, nu muzeu, căci păstrează, pentru educația celor de azi și de mâine, imaginea ororilor și a crimelor comise de fostul regim totalitar. Memorialul Sighet are o filială și la București, în care, în ciuda spațiului meschin, vizitatorul are parte de o experiență la fel de densă și de zguduitoare ca la Sighet. De câte ori a vizitat Traian Băsescu această filială a Memorialului Sighet, aflată pe strada Jean-Louis Caldéron? Dacă nu a vizitat-o niciodată, cum de îndrăznește să vorbească despre „muzeele comunismului”?

Propun, în contrapartidă, viitorului președinte al României să organizeze la Palatul Cotroceni un mic muzeu al minciunii și demagogiei politice la români, de la Alexandru Lăpușneanu la Traian Băsescu. În care acestuia din urmă să i se rezerve o sală specială, lângă ieșire, în amintirea neuitatei sale plecări în cinci minute.

Redați Bucureștilor istoria!

23 Septembrie 2014

stemacdep

 

Săptămâna trecută, Capitala României a aniversat 555 de ani de la prima atestare documentară în calitate de cetate domnească, așadar, cu funcție politică în sistemul central al Țării Românești.

Dar, după cum arată toți istoricii Capitalei, de la Nicolae Iorga la Constantin C. Giurescu, istoria Capitalei este mult mai veche, ba chiar și statutul de cetate (fortificație menită să apere o parte din teritoriul Țării Românești) este mult mai vechi decât această atestare documentară pe care am aniversat-o recent. Locul propice pentru apărare – căci, în trecut, zona dintre Colentina și Dâmbovița era străbătută de zeci de canale, între care se aflau insulițe, alcătuind o insolită lagună în mijlocul câmpiei –, fertilitatea solului – optim pentru cultivarea viței de vie și a legumelor – și apropierea de Dunăre, de Marea Neagră și de trecătorile Carpaților au favorizat dezvoltarea „cetății de pe Dâmbovița”.

Din păcate, aproape nimic nu mai amintește astăzi de această istorie îndelungată, care consemnează locuirea în acest areal încă din timpul daco-romanilor. Vizitatorul străin trebuie să știe bine românește, ca să citească unde se află vestigiile din perioada daco-romană din jurul Bucureștilor, ca să nu mai vorbim că, fără o mașină de teren, ele nu sunt vizitabile, deși au fost excavate și, teoretic, sunt expuse curiozității turiștilor. Săpăturile din zona Curții Vechi s-au oprit la colțișorul expus astăzi, deși istoricii știu că sub clădirile delabrate din spate se află alte ruine, mult mai importante și mai impozante. Deși multe dintre clădirile care acoperă rămășițele Curții Vechi sunt aproape ruinate și nu prezintă nici un fel de valoare arhitecturală sau istorică, o sfială bizară oprește demolarea lor pentru continuarea excavațiilor arheologice. Probabil că se dorește nu descoperirea adevăratei istorii a Bucureștilor, ci speculațiile imobiliare, foarte rentabile, din momentul în care Centrul Vechi a devenit un loc foarte frecventat de turiști și de bucureșteni. Nimănui nu-i trece prin minte că o mai bună punere în valoare a straturilor de istorie din situl de la Curtea Veche ar face zona și mai valoroasă, în primul rând turistic.

Fac un apel insistent la Ministerul Culturii și la Primăria Capitalei să găsească de urgență o soluție pentru ca Bucureștilor să le fie redată adevărata istorie. Focurile de artificii și concertele sunt frumoase, dar trec. Monumentele și vestigiile arheologice, puse corespunzător în valoare, dau substanță pretențiilor Capitalei României de a fi un oraș european de tradiție.

Restituiți de urgență memoria clădirilor în care au locuit personalități!

17 Septembrie 2014

stemacdep

Nu de ieri, de azi, România a intrat într-un proces de înnoire, în ciuda crizei și a standardului de viață încă scăzut. Atât autoritățile locale, cât și proprietarii privați au început un proces vizibil de renovare a clădirilor publice și private, în special din marile centre urbane. Cum și programul de anvelopare termică a blocurilor de locuințe este în plină desfășurare, rezultă un număr însemnat de imobile asupra cărora s-au efectuat intervenții substanțiale la fațade.

Nu intenționez să abordez aici problema ritmului insuficient în care sunt restaurate clădirile din România, nici a intervențiilor ilegale asupra acestora, deși și acestea sunt subiecte pe care, dacă tot nu le abordează nimeni, Parlamentul ar trebui să le discute.

Ca membru al Comisiei de Cultură, Arte și Mijloace de Informare în Masă, mă interesează în primul rând soarta imobilelor în care au locuit personalități ale culturii române. Iar îngrijorarea mea vizează faptul că, în urma renovărilor și a proiectelor de anvelopare termică, au dispărut într-un număr alarmant plăcile memoriale care atestau memoria culturală a respectivelor imobile.

România nu este o țară în care să funcționeze de mult timp o adevărată politică a conservării memoriei. Încă nu avem plăci memoriale pe toate imobilele în care au locuit personalități culturale românești, iar despre cele în care au locuit oameni de cultură celebri, aflați pentru un timp mai lung sau mai scurt în țara noastră, nici că se poate vorbi.

În aceste condiții, dispariția unor plăci memoriale, dintre cele insuficiente pe care le avem, nu poate fi tolerată. Dau doar două exemple scandaloase. A dispărut, cu câțiva ani în urmă, în urma reabilitării imobilului, placa memorială de pe casa în care a locuit și a trudit pentru editarea lui Eminescu marele critic și poet Perpessicius, de pe strada Mihai Eminescu. Tot în Capitală, în urma anvelopării termice a blocului în care a locuit Ion Caraion, aflat pe Șoseaua Colentina, a dispărut placa memorială care atesta că, după ieșirea din pușcăria politică, acolo a locuit importantul poet, traducător și eseist. Dar exemplele sunt, din păcate, mult mai numeroase, la scara întregii țări.

De asemenea, semnalele de alarmă din mass-media nu dau, de ani de zile, nici un rezultat. Odată date jos, plăcile memoriale rămân uitate și, odată cu ele, încă un colț din memoria noastră colectivă dispare.

Fac un apel atât la autoritățile locale, cât și la proprietarii de imobile care au dat jos plăci memoriale ca acestea să fie urgent reinstalate. Fac, totodată, un apel la Ministerul Culturii să monitorizeze situația acestor plăci memoriale și semnaleze organelor în drept cazurile de atentat la memoria culturală.

O strategie națională pentru patrimoniul imaterial

17 Iunie 2014

stemacdep

Se vorbește destul de des, în special în mass-media, despre patrimoniul cultural național, prin care se înțelege, însă, exclusiv patrimoniul material: tezaurul arheologic, patrimoniul arhitectural, civilizația materială țărănească. Se vorbește mult, se face puțin, dar măcar se vorbește, ceea ce face ca, atunci când se petrece ceva grav – cum ar fi demolarea unui imobil de patrimoniu –, opinia publică să se inflameze și, măcar, să se rețină vinovățiile, pentru o perioadă în care acestea vor putea fi și pedepsite.

Despre patrimoniul imaterial nu se vorbește deloc. Nimeni nu pare conștient că instituții ca Festivalul George Enescu, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu sau Transilvania International Film Festival, de la Cluj-Napoca, deși nu au sedii, nici conducere permanentă, nici salariați, reprezintă bunuri de patrimoniu național cu o valoare extrem de ridicată.

S-au încheiat recent cea de-a XXI-a și, respectiv, cea de-a XIII-a ediție a FITS și TIFF. Ambele, cu palmarese impresionante, au oferit publicului sute de reprezentații de teatru și proiecții de film, expoziții și conferințe, dialoguri și lansări de carte de specialitate, atât în spații convenționale, cât și în spații neconvenționale. FITS și TIFF sunt renumite, de altfel, pentru implicarea în societate, pentru promovarea culturii și a educației artistice, pentru apropierea artei de public.

Nici măcar evidența faptului că manifestările au atras zeci de mii de oameni, dintre care câteva mii bune de turiști străini – și nu din cei de croazieră, care coboară pentru două ore în port, ci turiști care au stat câte o săptămână în Sibiu și Cluj-Napoca –, nu este, se pare, suficientă pentru a-i determina pe oficialii Ministerului Culturii, ai Administrației Fondului Cultural Național, să elaboreze o strategie culturală națională care să declare asemenea manifestări drept bunuri de patrimoniu imaterial cu valoare strategică, direcționând către ele resurse și logistică și interfațându-le cu investițiile în turism și infrastructură.

Cultura română vie are nevoie de această strategie, fără de care puținele resurse se risipesc, în loc să fie concentrate acolo unde pot aduce rezultate spectaculoase, pe multiple planuri. Fără ea, nu numai patrimoniul material, ci și cel imaterial se poate risipi, sărăcindu-ne pe toți.

Statul și biserica, în noul context democratic și european

13 Iunie 2014

ionut biblioteca nationala

poza grup biblioteca nationala


Zilele trecute am participat la simpozionul “Dimensiunea socială a relației dintre statul român și cultele religioase”, organizat în Aula Bibliotecii Naționale, de Institutul Social Democrat “Ovidiu Șincai”, în parteneriat cu Secretariatul de Stat pentru Culte. Redau în continuare intervenția mea privind necesitatea redefinirii parteneriatului dintre stat și cultele religioase, în sensul unei mai bune ajutorări reciproce, în special în domeniul social:

„În urmă cu nu foarte mulți ani, abordarea de către un om politic social-democrat a temei relației dintre stat și biserică ar fi părut o blasfemie, în ambele „tabere”.

Știm cu toții că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, social-democrația românească a fost prima care a promovat, în discursul public, o abordare științifică a realității, a luptat împotriva superstițiilor și a bigotismului și pentru separația dintre biserică și stat. Atunci, această politică era necesară, spre a putea scoate satul românesc – care reprezenta cca 90% din populația țării – din înapoiere, din mizeria provocată de absența unui sistem de igienă și sănătate publică, și spre a obliga, de asemenea, tânărul stat român să își asume misiunile care îi reveneau ca stat național modern, ce are obligația să le ofere cetățenilor săi servicii sociale de calitate, în contul impozitelor pe care aceștia le plătesc.

Poziția de atunci a social-democrației românești era nu mai puțin una europeană: secolul al XIX-lea, în întregul său, a dus până la capăt proiectul iluminist de separare a statului de biserică, proiect necesar în special în Occident, acolo unde biserica exercita, în toate statele catolice, o puternică influență asupra politicului și a treburilor publice, în general. Proiect din care a rezultat un proces nu o dată dureros, nu lipsit de violențe și de regretabile excese, pe care revoluția comunistă din Rusia (1917) l-a și transformat într-o adevărată persecuție istorică a bisercii, purtată de agenții ateismului bolșevic.

În România, procesul desprinderii bisericii de stat a fost mai simplu și mai lin, deși nu lipsit de momente dureroase. În concepția ortodoxă (și) post-bizantină, statul nu s-a confundat niciodată cu biserica și de-abia în modernitate am înregistrat un moment de excepție, în care un înalt prelat (Patriarhul Miron Cristea) a exercitat, cu totul efemer, o funcție politică. Între stat și biserică, legătura, în practica politică bizantină, este de symphonía: împreună-lucrare, sprijin reciproc, dar separare completă a planurilor de acțiune. Biserica și statul s-au aflat câteodată în dezacord (ne reamintim conflictul dintre mitropolitul Antim Ivireanul și domnitorul Constantin Brâncoveanu, din 1712), dar în general conduita conținută de conceptul citat, de symphonía, a guvernat relațiile armonioase dintre cele două instituții.

În vechea Românie, de asemenea, putem constata din istorie că biserica a exercitat, pe perioade îndelungate de timp, funcții sociale care astăzi sunt rezervate statului. Cel puțin învățământul public și sănătatea își au începuturile, în România, în inițiative ale bisericii, iar în momentele faste ale culturii române medievale, cele două instituții au conlucrat exemplar în aceste două domenii. Avem, de pildă, exemplul introducerii și perpeturării tiparului în Țările Române, în care biserica și puterea domnească și-au dat mâna, asigurând funcționarea neîntreruptă a acestui puternic factor de civilizație, care în teritoriile de la sudul Dunării, aflate sub ocupația Imperiului Otoman, a fost timp de secole interzis. De asemenea, primele școli românești de rang superior, ca Schola Graeca et Latina de la Târgoviște (cca 1640) sau Academiile Domnești de la București și Iași (sfârșitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea), au putut funcționa datorită conlucrării dintre puterea politică a statelor feudale Moldova și Țara Românească și biserică (Mitropoliile de Târgoviște/ București și Iași, Patriarhia de Constantinopol, Patriarhia de Ierusalim). În Transilvania, acolo unde majoritatea românească nu avea nici o reprezentare politică, biserica a preluat chiar rolul statului, înființând școli de toate gradele și spitale pentru români, fie că a fost vorba de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică sau de Mitropolia Ardealului, ortodoxă.

Tocmai pentru că, în țara noastră, statul și biserica au colaborat fără a se confunda, consider că putem aborda mai relaxați chestiunea unei colaborări actuale, în materie socială, dintre instituțiile statului și cele ale bisericii. Nu se pune problema subordonării statului față de biserică sau invers, nici cea a renunțării la laicitate ca element constituțional al statului român. Este vorba doar de găsirea unui cadru democratic, în care potențialul de activitate socială al bisericii să suplinească, la nevoie, deficiențele statului și, de asemenea, în care resursele publice ale statului să se alăture celor private ale bisericii, spre rezolvarea unor nevoi sociale care, altminteri, ar rămâne nerezolvate, în defavoarea „beneficiarului”, care e cetățeanul.

Aș atrage atenția și asupra actualității, chiar urgenței acestei dezbateri despre un nou parteneriat social stat-biserică, decurgând nu numai din nevoia noastră, a social-democrației, de a răspunde prin idei și proiecte noi așteptărilor cetățenilor și electoratului nostru. Criza economică și financiară a pus la grea încercare statele civilizate și a făcut posibilă apariția unui discurs foarte periculos, demolator, la adresa conceptului de stat social. În foarte multe țări, și mai ales în România, ieșirea din criză s-a făcut pe spinarea cetățenilor, prin măsuri de austeritate care au diminuat și chiar eliminat serii întregi de prestații sociale ale statului, fără ca în schimb cetățenilor să le crească puterea de cumpărare. Statul a abdicat, pur și simplu, de la o serie întreagă de misiuni, fără a pune nimic în loc. Iar acum noi, cei care nu credem că statul social este un concept depășit, ba dimpotrivă, că reprezintă singurul răspuns corect la așteptările oamenilor în criză, trebuie să reluăm aceste prestații sociale, în condițiile în care instituții întregi și resurse specifice nu mai există.

Chiar dacă, în concepția ortodoxă, nu misiunea socială este misiunea principală a eclesiei, biserica (și când spun asta, mă gândesc la toate cultele cu existență legală din România) este o enormă și bine organizată structură, care poate fi de mare ajutor cetățenilor, în domenii cum ar fi protecția socială, sănătatea publică, educația și cultura. Biserica are, de asemenea, un patrimoniu cultural pe care adesea nu numai că nu îl valorificăm, dar nici nu îl cunoaștem.

Vă propun, prin urmare, să avem curajul de a închide capitolul tradiționalei reticențe a social-democrației față de biserică și să deschidem unul nou, în care statul, în parteneriat democratic cu biserica, să își îndeplinească menirea de a promova solidaritatea socială, de a ajuta grupurile sociale aflate în dificultate, de a-i face pe toți românii să se simtă membri ai acestei societăți și cetățeni ai statului.

Nu se pune problema să renunțăm la principiile noastre democratice, nici să înlocuim știința economică și sociologia cu Ceaslovul și Psaltirea. Suntem oameni moderni și suntem capabili să facem distincția între planuri, între menirea noastră ca partid politic și cea a bisericii, cu atât mai mult cu cât, cum spuneam, ca teolog ortodox știu că funcția socială nu este cea principală pentru biserică. Dar, în același timp, datoria față de cetățeni ne impune să nu închidem nici o ușă, să nu ignorăm nici un partener democratic, spre fi de folos societății și a reface funcțiile statului social, distrus în bună măsură de o austeritate cleptocrată și lipsită de viziune.

Totodată, avem datoria de a recunoaște că și biserica s-a schimbat, s-a modernizat și și-a luat în serios rolul de instituție națională. Și nu mă refer numai la Biserica Ortodoxă Română, majoritară, ci și la alte biserici, al căror mesaj social este perfect compatibil cu misiunea noastră și cu nevoile societății românești. Este bine, este normal ca un stat sărac, devalizat de ani de zile și cu mari nevoi la capitolul serviciilor sociale, să promoveze un parteneriat public-privat cu biserica. Ar fi o dovadă de ipocrizie și de dezinteres față de lipsurile în care se zbat încă foarte mulți cetățeni dacă, promovând acest tip de parteneriat public-privat transparent cu ONG-uri ateiste, care contestă existența lui Dumnezeu, l-am refuza, în schimb, bisericii.

Iar inițiativa trebuie să aparțină, cred eu, statului, deoarece, dacă actualul sistem de proiecte, pe care cultele legale din România le pot accesa, ar fi suficient, nu ne-am mai afla aici să discutăm despre acest subiect. Trebuie să găsim, în cadrul legal democratic european, căile de-a putea uni logistica bisericilor și resursele financiare ale statului, de a transfera bisericii unele servicii sociale pe care statul nu le poate exercita eficient și de a colabora cu biserica pentru a accesa împreună resurse pe plan european și mondial, spre a aduce serviciile sociale din România la nivelul standardelor europene.

Și aș mai adăuga un subiect, ca o propunere de viitor. Discursul public neglijează tot mai mult, din păcate, funcția socială a culturii. Biserica – iarăși, în înțelesul de culte legal recunoscute în țara noastră – are un patrimoniu cultural de excepție, care poate fi introdus și valorificat mai bine spre a promova valori cu funcție socială ridicată: toleranța, diversitatea, respectul reciproc, moralitatea. Valori care, e drept, nu suplinesc ajutoarele sociale concrete, dar îi dau cetățeanului o altă stare de spirit și o altă atitudine, deblocând resurse umane de mare preț pentru rezolvarea problemelor sociale cu care ne confruntăm.”