Archive for the ‘Politica’ Category

Mult tupeu… şi-atât

14 mai 2012

Campania electorală a PDL pentru Primăria Capitalei se desfăşoară în cel mai pur stil Elena Udrea. Adică tupeu cu carul… şi atât. Nici o idee reală, nici un proiect clar, nici o garanţie de credibilitate. Doar sloganuri negative şi promisiuni demagogice.
Unul dintre sloganurile negative afişate – şi care a costat enorm, căci îl găsim în staţiile centrale de metrou – pretinde că Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei şi candidat susţinut de USL pentru un al doilea mandat, ar fi responsabil de faptul că în Bucureşti ar exista cca 400 de tone de gunoi neridicat zilnic.
E cazul să punem lucrurile la punct.
În primul rând, e cu totul îndoielnic că în Bucureşti sunt 400 de tone de gunoi neridicat zilnic. Dacă ar fi aşa, am zăcea cu toţii îngropaţi în mizerie. Oricine trăieşte în Bucureşti poate compara cum arăta Capitala în timpul mandatelor lui Băsescu şi Videanu şi cum arată acum. Dacă acum sunt 400 de tone, înseamnă că atunci vor fi fost vreo 4000 de tone. Şi că Sorin Oprescu şi-a făcut datoria, reducând cu 90% mizeria din Bucureşti.
În al doilea rând, nu primarul general al Capitalei are responsabilitatea exclusivă a ridicării gunoiului. Aceasta este, de fapt, împărţită pe sectoare, în fiecare sector acţionând câte o firmă privată. Din şase primari de sector, doi sunt ai PDL. Aceştia nu au nici o vină pentru starea Capitalei?
În sfârşit, culmea tupeului constă în aceea că din partea PDL candidează la Primăria Generală tocmai un gunoier. Silviu Prigoană, patronul Rosal, este direct responsabil de o şesime din cele 400 de tone de gunoi: cele din sectorul 3, unde acţionează firma sa, Rosal.
Mai mult: Prigoană este primul candidat la Primărie care se află în conflict de interese încă dinainte de a fi ales. Căci n-a prezentat, la depunerea candidaturii, şi vreo dovadă că ar fi cedat conducerea Rosal, firmă care face afaceri cu bani publici în Capitală.
Noroc că tupeul va mai ţine foarte puţin. Până la alegeri.

 

Reclame

Ungurenii nimănui

10 mai 2012

„Fiţi ungurenii mei!”, i-a îndemnat fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu pe democrat-liberali, în cadrul ceremoniei de lansare a candidaţilor la alegerile locale.
Un îndemn bizar. Care aduce, eventual, a chemare mesianică, nu a mişcare politică. Pentru că politica democratică se desfăşoară, în general, pe bază de reguli. Iar una dintre regulile elementare spune că orice partid are o conducere aleasă. Cea a PDL este de mult cunoscută de toată lumea. Preşedintele partidului este inefabilul domn Emil Boc, care, chiar dacă este contestat în unele organizaţii, a fost ales într-un congres şi nu poate fi înlocuit decât tot printr-un congres, fie şi unul extraordinar.
Democrat-liberalii, prin urmare, nu pot fi „ai lui Ungureanu”, pentru simplul motiv că sunt, cel puţin până la un viitor congres, „ai lui Boc”.
Dar poate că nu conducerea partidului îl interesa pe dl Ungureanu, când lansa chemarea. Ar fi, în fond, o funcţie prea mică pentru domnia sa, care, deşi nu a câştigat în viaţa lui nici o alegere – nici măcar pe scara blocului –, e obişnuit, încă de când era utecist, cu aerul rarefiat al înălţimilor. Poate că fostul şef al SIE se referea la preşedinţia României. Şi voia, deşi auto-declarat (insistent) drept liberal, să se pună, în acest scop, la dispoziţia Partidului Democrat Liberal.
Dar aici apare o problemă. Mai multe, de fapt, dar una dintre ele e mare de tot. Alegerile prezidenţiale vor fi de-abia în 2014. Până atunci se pot întâmpla multe, inclusiv dispariţia (prin sciziune) a PDL. Ce rost are, în aceste condiţii, un asemenea îndemn? Să înţelegem, oare, din el că aceste alegeri prezidenţiale, pe care noi le ştiam în 2014, vor avea loc mai repede? De ce, câtă vreme atât USL, cât şi UNPR au declarat că nu intenţionează, deocamdată să-l suspende pe Băsescu? Oare îndemnul heirupist (era să zic utecist) al dlui MRU ne dezvăluie, fără să vrea, faptul că Traian Băsescu intenţionează să demisioneze înainte de expirarea mandatului, eventual chiar la sfârşitul acestui an? Sau că, în ciuda promisiunilor, Băsescu intenţionează să intre în conflict cu noua majoritate, ceea ce va duce, inevitabil, la suspendarea lui?
Dacă e aşa, se nasc alte dificultăţi în calea viselor de mărire ale fostului premier. Dacă Băsescu demisionează, apar două variante: se retrage din politică sau, dimpotrivă, revine în fruntea PDL.
Dacă o alege pe prima, controlul asupra PDL fiind pierdut, e cu totul îndoielnic că partidul va mai asculta de scenariul clocit la Cotroceni. A ajuns sub 15%, din cauza acestei obedienţe şi, chiar şi după hemoragia din ultimele săptămâni, mai sunt în PDL destui oameni nemulţumiţi de direcţia în care i-a dus Băsescu. Partidul are resurse serioase fie să respingă făcătura, fie, dimpotrivă, să se destrame.
Dacă Băsescu va reveni, însă, în fruntea PDL, atunci o eventuală candidatură a dlui MRU la preşedinţie se va vedea cadorisită cu darul cel mai nefast cu putinţă: o piatră de moară legată de gât. Băsescu este atât de impopular, încât orice candidatură susţinută de el are toate şansele să nu treacă de 10%. Deci, un frumos eşec, încă din turul I.
Oricum, e interesant că un om care nu a câştigat niciodată o alegere, care habar n-are ce e aia o campanie electorală şi care n-a rezistat niciodată până la capăt în funcţiile în care a fost numit chiar crede că reprezintă ceva important în politica românească. Că simpla sa prezenţă, complet necarismatică, îi va aduce şi voturi.
Asta arată că încă suntem în tranziţie, departe de o democraţie stabilă şi autentică.

Se va schimba Europa după 6 mai?

3 mai 2012

Dacă François Hollande va câştiga, după cum se pare, turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale din Franţa, ceva se va schimba în Europa, cu siguranţă.
Şi nu mă refer numai la pactul de stabilitate fiscală, pe care candidatul socialist şi-a propus să îl modifice, ori la reconfigurările axelor de putere în UE (vezi recenta înţelegere dintre Angela Merkel şi Mario Monti).
În primul rând, e de anticipat – dată fiind centralitatea Franţei în procesele politice de pe continent – o reconfigurare la stânga a politicii europene. Indiferent dacă la putere vor ajunge, prin alegeri, partide socialiste, în ţări ca Italia, Belgia, Olanda sau Germania, sau actualele guverne de centru-dreapta vor continua.
Ce nu va mai putea continua este actuala politică a liberalismului sălbatic, care predică domnia absolută a pieţei şi restrângerea rolului economic al statului. Adâncirea crizei zonei euro a arătat că supravieţuirea modelului economic capitalist nu mai e posibilă fără politici sociale adecvate şi fără un rol pronunţat de arbitru al statului. Nici una din ţările care s-au confruntat cu criza, în frunte cu SUA, n-a reuşit să se redreseze fără o masivă intervenţie a statului.
Franţa este exemplul cel mai elocvent în acest sens, iar avansul pe care îl are François Hollande în faţa lui Nicolas Sarkozy nu se datorează nici unei mai bune campanii electorale, nici nemulţumirii indistincte a electoratului. Ci convingerii francezilor că statul francez are resurse mai ample de intervenţie în favoarea cetăţenilor, decât a folosit sub conducerea lui Sarkozy, a cărui politică de dreapta a preferat rigiditatea ideologică rezolvării concrete a nevoilor populaţiei.
Această politică este pe cale să înceteze. Trebuie să înţelegem că necesara prăbuşire a comunismului, în 1989, nu înseamnă validarea celor mai radicale şi mai sălbatice precepte ale capitalismului. Ci un îndemn la reflecţie şi la reforma societăţii occidentale.
Pe care criza o face inevitabilă.

Un cadou otrăvit? Nicidecum!

28 aprilie 2012

Nici nu fusese bine desemnat Victor Ponta ca purtător al mandatului de premier, că unii analişti s-au repezit să descoasă firele subterane care s-ar afla în spatele acestei decizii, oarecum neaşteptate, spuneau ei, a lui Traian Băsescu.
S-a avansat, astfel, ipoteza că desemnarea ar fi un cadou otrăvit, pe care şeful statului l-ar face Opoziţiei. Că, astfel, ar fi pus liderul PSD în faţa imposibilităţii de a face o majoritate guvernamentală (căci votul în Parlament a fost împotriva a ceva, nu pentru). Sau că, acceptând acum mandatul de premier, Victor Ponta şi-ar recunoaşte implicit politicianismul, căci a afirmat de multe ori, la unison cu ceilalţi colegi de Opoziţie, că îşi doreşte puterea prin alegeri. În sfârşit, că Băsescu şi PDL doresc să se prezinte la alegeri fără a avea atârnată de picior ghiuleaua guvernării.
Sunt ipoteze. Un fapt e cert: Băsescu nu prea putea face altceva. Pe cine să-l desemneze premier, acum, când delegaţia FMI e la Bucureşti? Pe un alt Lucian Croitoru, pe care să-l poarte degeaba prin Parlament până în toamnă? Iar, între timp, piaţa să se prăbuşească şi România să ajungă într-o situaţie ca a Greciei? Pe acelaşi inefabil Boc, pe Elena Udrea? Azi, când Spania a primit cel mai slab rating de ţară din UE (cu excepţia Greciei)? Cât putea fi de iresponsabil, ca să nu ia act de o evidenţă, cum este existenţa unei forţe politice puternice, USL, capabilă să preia frânele guvernării?
Eu cred că nu trebuie să ne îngrijorăm. Chiar dacă nu avem motive să sărim într-un picior de bucurie, căci preluăm o guvernare extrem de dificilă şi o economie vlăguită de resurse, trebuie să privim realist şi lucid situaţia. E de salutat şi că, în aceste condiţii, liderul PSD nu s-a dat în lături, respingând mandatul înainte de a încerca să formeze guvernul, iar Băsescu a ascultat de glasul raţiunii (şi al Constituţiei) şi nu a mai păcălit ţara, cum a făcut-o de atâtea ori.

Parcă era liberal

27 aprilie 2012

În preambulul dezbaterii moţiunii, premierul Mihai Răzvan Ungureanu a jignit grav Opoziţia, cu un text parcă scris de Băsescu. El a insinuat, hodoronc-tronc, că „Nu sunt şantajabil, poate Opoziţia are o experienţă în acest sens.”
Aşadar, premierul României democratice crede că o moţiune de cenzură este un şantaj, după ce, cu câteva săptămâni în urmă, credea că trecerea ei ar provoca anarhie.
Iar omul ăsta se pretinde liberal! Vă amintiţi cu toţii circul pe care l-a făcut în urmă cu ceva vreme – până l-a pus la punct dl Crin Antonescu –, pe tema condiţiei sale de… membru al PNL. Vă amintiţi şi tupeul cu care, ca şef al guvernului personal al lui Traian Băsescu, se cerea invitat la şedinţele conducerii liberale. Care, ca partener al PSD şi PC, este şi reprezintă Opoziţia în România, nu regimul personal al lui Băsescu.
Prin noua sa afirmaţie, dl Mihai Răzvan Ungureanu demonstrează nu numai că nu e liberal, ci şi că nu e om politic. Căci nu e suficient ca, fără nici o experienţă electorală, să fii paraşutat în diverse funcţii guvernamentale, ca să fii om politic. E nevoie de alte atribute. Bunul-simţ ar fi unul dintre ele.

Numele lor e Ceauşescu

25 aprilie 2012

Actuala Putere a intrat în faza ultimă de disoluţie. Aceea în care începe să intuiască faptul că, pentru a o pierde, bunul Dumnezeu i-a luat, de ceva vreme încoace, minţile. Şi, în consecinţă, a comis o faptă foarte gravă, care îi atârnă de gât ca o piatră de moară.
Ultimele săptămâni – în ciuda faptului că în ţară şi în lume se petreceau evenimente importante – au fost dominate, în discursul Puterii, de o obsesie: „reîntregirea salariilor”. Evident, nu grija faţă de cetăţean şi nici măcar preocuparea economică pentru creşterea consumului îi mână în luptă pe vajnicii pedelişti: ei sunt, în fond, nişte bolşevici cu conturi mari în valută, nu nişte politicieni democraţi şi capitalişti. Îi preocupă doar faptul că, în mod evident, vor pierde alegerile, iar partidul lor, construit exclusiv pe baza intereselor de gaşcă, se dezintegerează.
Şi, pentru că sunt incapabili de orice altă măsură, cum ar fi stimularea fiscală a economiei productive sau încetarea aşa-ziselor investiţii făcute de oamenii de casă ai PDL, în mintea lor a rămas, ca o obsesie, unica promisiune demagogică pe care o mai pot face electoratului: „reîntregirea salariilor”. Nu le trece prin cap că nu pot reîntregi şi cei doi ani de umilinţe la care au supus o ţară întreagă. Sau nu-i interesează: ei vor să bifeze, în prag de alegeri, o „realizare”, cu care să încerce să-i mai mintă odată pe oameni, în campanie.
Gestul lor are, desigur, un precedent: Ceauşescu, în timpul mitingului din 21 decembrie 1989, când, pierdut şi înţelegând că nu-l mai vrea nimeni, a promis majorarea salariilor cu 100 de lei pe lună (ceea ce, la vremea aceea, era o majorare substanţială).
Unica diferenţă între PDL şi Ceauşescu este că dictatorul putea să majoreze fără nici un fel de probleme salariile cu 100 de lei, în timp ce ei sunt incapabili să readucă salariile la nivelul din 2009, fără a afecta grav echilibrul macro-economic, sau alte categorii de venituri, cum ar fi pensiile.
Le reamintesc şi faptul că, deşi nimeni nu se îndoia de capacitatea lui Ceauşescu de a majora salariile, regimul lui tot a căzut.

Hemoragia PDL continuă

20 aprilie 2012

Fix a doua zi după ce dna Raluca Turcan ne asigura că hemoragia parlamentarilor PDL s-a oprit, deputatul PDL de Timiş, dl Marius Dugulescu, a trecut la PNL.
Împrejurarea nu depune mărturie numai pentru autismul politic al PDL: aceasta era de mult o certitudine. Oamenii lui Băsescu nu înţeleg că a sosit momentul decontului şi, cu cât „contul” fărădelegilor e mai mare, cu atât decontul va fi, pentru ei, mai greu şi mai contondent.
Dar continuarea hemoragiei PDL ne mai semnalează ceva: faptul că există întotdeauna un revers al guvernării prin racolări şi şantaje cu dosare. Oamenii de caracter nu pot fi îngenuncheaţi. Mai mult: ei ajung să îşi asume gesturi riscante pentru siguranţa lor politică, cum este trecerea din barca Puterii în cea a Opoziţiei. Care Opoziţie nu le poate garanta nimic: nici putere, nici bani, nici imunitate în faţa abuzurilor actualei Puteri. Dar le garantează o conştiinţă curată.
Iar soarta moţiunii de cenzură nu stă nicidecum în calculul aritmetic grosolan, cu  care se bate pe burtă dl Blaga. Autişti politic, pedeliştii nu înţeleg că Opoziţia a introdus această moţiune nu de dragul exerciţiului democratic, ci pentru a construi ceea ce în sociologie se numeşte un cadru de relaţionare fără ieşire pentru actuala Putere. Chiar dacă moţiunea nu va trece, ea va realiza câteva câştiguri politice chiar mai importante decât eventuala cădere a guvernului Ungureanu: 1) va grăbi procesul de lămurire morală în rândurile PDL şi ale UNPR, accelerând hemoragia parlamentarilor Puterii, 2) va arăta electoratului cine sunt acei parlamentari ai PDL şi UNPR dispuşi să traficheze interesul naţional spre a rămâne încă patru luni la putere, şi 3) va da de gândit parlamentarilor minorităţilor, care, dacă se raliază şi acum Puterii, vor fi pentru prima dată complet izolaţi, atât faţă de viitoarea Putere, cât mai ales faţă de propriul electorat. Moment în care, pentru încă patru luni de mandat, vor primi în schimb patru ani de inexistenţă politică.

Frica nu păzeşte pepenii

19 aprilie 2012

Iată că în ciuda manipulărilor mediatice, a tiflelor şi zeflemelelor ieftine ale Puterii, ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: USL a preluat puterea în Senat. Avem 67 de senatori, contra a numai 65 ai Puterii. Sunt cifre incontestabile, care se vor transforma în fapte în viitorul imediat. Avem capacitatea efectivă de a bloca procesul legislativ al Puterii şi o vom face, oprind toate proiectele nocive pentru cetăţean şi pentru democraţie pe care, la final de mandat, Puterea le înghesuie în Parlament, în speranţa de a trage câteva ultime tunuri.
Nu fac, pentru moment, nici un pronostic cu privire la hemoragia Puterii în Cameră, deşi sunt sigur că va continua. Probabil că asta e şi explicaţia pentru care PDL, în cârdăşie cu UDMR, UNPR şi deputaţii minorităţilor, se luptă să o păstreze la şefie pe Roberta Anastase, a cărei numărătoare frauduloasă a voturilor a văzut-o o ţară întreagă. Însă ilegalitatea nu a fost niciodată o soluţie reală, ci doar o frecţie la piciorul de lemn.
Demonstraţia din Senat este un semnal şi pentru parlamentarii UDMR şi ai minorităţilor. Până acum, ei au susţinut Puterea pentru că au crezut în flaşnetele care asigurau că USL nu va obţine 51% la alegeri şi, în consecinţă, va avea nevoie de ele. Iată că nici un sondaj nu dă USL sub 52-53%, iar în Senat nu mai avem nevoie de nimeni. Pe UDMR şi, respectiv, pe deputaţii minorităţilor îi aşteaptă 4 ani în care nimeni nu va avea nevoie de serviciile lor, iar oamenii lor din teritoriu vor fi scoşi din toate structurile descentralizate. C-aşa-i în tenis.
Nu e decât o problemă de timp până când vom putea bloca în întregime Puterea. Cu cât se cramponează mai mult de funcţii, cu atât împing deznodământul mai aproape de alegeri, ceea ce le va fi fatal.

Puterea îi apără pe hoţii de voturi

18 aprilie 2012

Mă şi întreb ce este mai grav: faptul că, prin Legea pensiilor, drepturile pensionarilor sunt grav afectate, sau că, în statul român pretins democratic, o iresponsabilă a furat votul în Parlament, atunci când această lege a fost discutată şi, prin fraudă, aprobată.
Cu toată stima faţă de pensionarii afectaţi de votul furat (despre restituirea drepturilor lor, după alegeri, voi discuta pe larg la momentul potrivit), cred că este mult mai grav faptul că, în regimul Băsescu, esenţa democraţiei şi a suveranităţii naţiunii, Parlamentul, a fost transformată într-o marionetă. Şi nu prin insultele prezidenţiale – căci acestea ne spun ceva doar despre calitatea morală şi intelectuală a lui Băsescu –, ci prin acţiunile incalificabile ale însăşi preşedintelui Camerei Deputaţilor, al doilea om în stat, inefabila Roberta Anastase.
Că Parchetul a refuzat urmărirea penală a celei surprinse în flagrant delict de furt de voturi, nu trebui să ne mire: Parchetul e feuda lui Băsescu, iar Băsescu are slăbiciuni pe care le înţelegem, chiar dacă nu le acceptăm. Dar este inacceptabil faptul că Puterea, în loc să o revoce pe dna Anastase, o ţine în scaun de parcă voinţa divină a bătut-o acolo în cuie. Pentru că această insistenţă prăbuşeşte ceva mai mult decât nivelul de trai al celor afectaţi de votul furat de dna Anastase. Ea prăbuşeşte încrederea oamenilor că, prin metode democratice, interesele lor sunt mai bine apărate. Se crează astfel un pat germinativ, foarte periculos pentru democraţie, al tuturor aberaţiilor totalitare.
PDL, împreună cu cârdăşia UDMR-UNPR-minorităţi (şi despre acestea din urmă va trebui să vorbim în curând), este responsabil de subminarea democraţiei româneşti, într-o proporţie care nu a mai fost atinsă din 1989 încoace.

O nouă plecare în cinci secunde

12 aprilie 2012

Nu a durat foarte mult până când opinia publică s-a convins că „oferta” lui Băsescu de a demisiona, în schimbul participării Opoziţiei la revizuirea Constituţiei, a fost o simplă pocnitoare, din ciclul „Plec în cinci secunde”. Şi că, în consecinţă, cu toate văicărelile şi oftaturile Puterii, dl Victor Ponta nu putea face altceva cu scrisoarea (încă) preşedintelui, decât să o rupă şi să o arunce la coş, ca pe un lucru nefolositor ce era.
În cursul zilei de luni, demisionarul de la Cotroceni s-a şi grăbit să promulge o nouă lege, promovată de Putere, prin care destituirea preşedintelui de către populaţie, prin referendum, este valabilă doar cu votul a 50% dintre cetăţenii înscrişi în listele electorale. O măsură menită, în intenţie, să-l protejeze pe Băsescu de eventualitatea unei destituiri şi să-i ofere o nouă armă neconstituţională, în lupta sa împotriva Opoziţiei.
Neconstituţinală, deoarece nu este normal ca şeful statului să poată fi demis numai prin votul a 50% din populaţia cu drept de vot, în timp ce el poate fi, totuşi, ales, prin votul a numai 50% dintre cei prezenţi în turul al II-lea. Cum a şi fost ales (nu mai discutăm în ce condiţii) Băsescu. Care nu a fost votat ca preşedinte, în chip efectiv, decât de circa 26-27% din cetăţenii cu drept de vot.
N-am nici o îndoială că somnolenţii de la Curtea Constituţională n-au o problemă cu asta, deşi sunt plătiţi să vegheze la echilibrul constituţional al puterilor. Nu-i deranjează că, printr-un dublu standard legislativ, preşedintele, deja identificat de români drept cel mai puternic om în stat – ceea ce nu e prevăzut în Constituţie – devine şi mai puternic.
Problema lui Băsescu e, însă, alta: o majoritate parlamentară nu are nevoie să destituie preşedintele, ca să îl împiedice să falsifice voinţa electoratului român. Îl poate suspenda la nesfârşit, Legea fundamentală neprevăzând o limită a suspendărilor. Iar, în timpul suspendărilor, legea pe care tocmai Băsescu a promulgat-o poate fi abrogată şi înlocuită cu cea firească, prin care poporul să poată scăpa de preşedinte exact în aceleaşi condiţii în care l-a ales.