Posts Tagged ‘Istambul’

Un oraş al melancoliei?

1 mai 2012

În splendida sa carte Istanbul, Orhan Pamuk descrie oraşul sub pecetea melancoliei. Un loc al reveriei, al refugiului în contemplaţie.
Mă gândesc că, dacă nu este o metaforă de scriitor îndrăgostit de oraşul său, caracterizarea lui Pamuk i se potriveşte Istanbulului numai seara, în acel interval nedefinit dintre zi şi noapte. Lumina soarelui coborând peste Cornul de Aur, vocile muezinilor chemând la rugăciunea de seară, minaretele decupându-se pe fundalul asfinţitului, toate acestea predispun, într-adevăr, la melancolie şi explică ataşamentul faţă de Istanbul al tuturor celor care l-au stăpânit, încă de pe când se numea Byzantium.
Dar acest interval durează puţin. În timpul zilei, ca şi al nopţii, Istanbulul freamătă de o viaţă clocotitoare, de mare metropolă, supra-încălzită şi de sângele fierbinte al turcilor. Imaginea activităţii economice de zi cu zi în Istanbul este copleşitoare şi infirmă clipă de clipă stereotipul care-i califică pe orientali drept leneşi şi nelucrativi. Dimpotrivă, turcii muncesc din greu, iar eforturile lor sunt cuantificate în fabulosul ritm de dezvoltare economică pe care Turcia îl înregistrează în ultimii 10 ani.
În cele din urmă, cei care caută tihna orientală despre care au citit atâtea în cărţile călătorilor străini trebuie să se mulţumească numai cu câteva colţuri: vechiul hipodrom bizantin, mai multe parcuri, grădinile palatelor, umbra unor străduţe din Galata. În rest, Istanbulul este la fel de agitat ca orice mare metropolă a lumii.
Noroc că aromele sutelor de localuri şi culorile inconfundabile ale lumii orientale îi redau atmosfera de fostă capitală a Imperiului Otoman, salvând oraşul de tăvălugul globalizării.

Reclame

Istanbul şi modelul cultural turcesc

30 aprilie 2012

Ultimele săptămâni politice şi apolitice – deşi aici, cum spunea un poet, până şi stâlpii de telegraf fac politică -, ne-au reamintit că suprarealismul s-a născut, într-un fel, la Bucureşti. Nici nu îmi vine să cred cât de repede au trecut trei săptămani de când m-am întors de la Istanbul. Unde am încercat o experienţă stranie: aceea de a mă plimba simultan prin două oraşe.
Unul este, evident, Istanbulul real. Fostă capitală a Imperiului Otoman, decăzută din această calitate de către Atatürk, metropola şi-a câştigat alte titluri de glorie, în locul celei pierdute odată cu imperiul. În primul rând, gloria de a fi unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume. Fapt de mirare, dat fiind că este un oraş uriaş, de 15 milioane de locuitori, iar marile oraşe – vezi megalopolisurile americane – sunt rareori frumoase. Istanbulul, însă, deşi a devenit un oraş modern, cu o infrastructură de invidiat, a rămas acelaşi loc prietenos, neinvaziv, în care omul se poate simţi ca acasă. Îmbinarea armonioasă de Orient şi Occident face ca Istanbulul să fie şi un oraş în care nu te poţi plictisi, în care curiozitatea ta este mereu depăşită de realitate.
Cel de-al doilea Istanbul prin care m-am plimbat este, aşa cum am spus la vremea respectivă pe Facebook, cel al lui Orhan Pamuk. Un Istanbul al memoriei, care poartă pecetea tuturor marilor momente din evoluţia dramatică a societăţii turce contemporane, de la prăbuşirea Imperiului Otoman şi până la statul modern actual. Un Istanbul afectiv, un Istanbul al identităţii personale – legat, deci, de străzi, de locuri, de clădiri, de privelişti – şi al celei colective. Istanbulul marelui scriitor e, fireşte, fabulos, dar geniul acestui oraş constă în aceea că frumuseţea lui e la fel de copleşitoare în realitate ca şi în paginile lui Pamuk.
În asta constă, cred, modelul cultural turcesc: într-o umanizare a inflexibilităţilor noastre occidentale, în acceptarea Sentimentului, Melancoliei şi Nostalgiei, alături de Raţiune, în plămada valorilor noastre fondatoare. Modelul nu exclude contrastele şi contradicţiile: în Istanbul e şi multă sărăcie, nu numai aurul sultanilor şi tehnologia de ultimă oră din zona turistică. Dar speranţa e vie, pentru că modelul cultural e viu, vorbeşte despre om şi despre cele omeneşti.