Archive for the ‘Declarații Politice, Comunicate de Presă’ Category

Se încearcă evacuarea forțată din sediu a Muzeului Național al Literaturii Române!

18 martie 2014

stemacdepO știre care a circulat, la jumătatea săptămânii trecute, în mediile culturale bucureștene, anunța că Muzeul Național al Literaturii Române este în pericol de a-și înceta activitatea, ca urmare a unor acțiuni menite să ducă la evacuarea lui forțată din sediul pe care îl ocupă pe Bulevardul Dacia.

Concret, marți, 11 martie a.c., muzeului i-au fost tăiate gazele, ceea ce nu numai că a împiedicat desfășurarea normală a activității personalului, dar a și periclitat protejarea patrimoniului, constând în principal din manuscrise și documente, care potrivit legii trebuie păstrate în condiții de temperatură și umiditate controlate. Personalul muzeului se teme că, folosindu-se de aceleași pretexte, va urma întreruperea alimentării cu energie eletrică, întrerupere care, dacă s-ar produce, ar duce la sistarea de facto a oricărei activități.

Pentru cine nu știe, Muzeul Național al Literaturii Române este o instituție unicat în țară și printre foarte puținele de acest gen în Europa și din lume. Înființat în anul 1957 de către Perpessicius, el este dedicat expunerii și studierii documentelor și manuscriselor, obiectelor și fondului arhivistic al literaturii române, dispunând de colecții de mare valoare și editând publicații și cărți fundamentale pentru cultura română. Din anul 1967, ca urmare a intervenției personale a lui Tudor Arghezi, muzeul este adăpostit în clădirea din Bd. Dacia nr. 12, fosta casă Kretzulescu, care în 1990 a fost consolidată, iar în ultimii ani a fost restructurată și modernizată, devenind (în ciuda spațiului nu foarte generos) unul dintre cele mai moderne muzee de profil din lume.

Casa a fost, în urmă cu câțiva ani, retrocedată, după cunoscutul sistem al cumpărării de drepturi litigioase. Muzeul, acum ținând de Primăria Capitalei, a primit însă dreptul – prin aceeași sentință judecătorească de retrocedare – de a funcționa în continuare în clădire, iar Primăria are obligația de a-i achita proprietarului o chirie de 360.000 de euro anual. Neplata chiriei și a utilităților poate duce oricând, însă, la evacuarea muzeului din clădirea pe care o ocupă și în care funcționează fără întrerupere din 1967, clădire consolidată, reparată și întreținută decenii la rând din fonduri publice. Iar săptămâna trecută s-a consumat primul episod din acest traseu menit, indubitabil, să ducă la evacuarea clădirii. Evacuarea forțată ar îmbogăți, nu mă îndoiesc, mafia imobiliară, dar ar distruge un patrimoniu cultural inestimabil și ar văduvi centrul Capitalei de una dintre ultimele instituții literare încă în funcțiune. Nu în ultimul rând, ar distruge un proiect expozițional (cel dedicat avangardei interbelice) care se bucură deja de aprecierile specialiștilor din întreaga lume.

Fac un apel la Primăria Capitalei să intervină și, exercitându-și drepturile și obligațiile care-i revin față de această instituție muzeală fanion a Capitalei și a culturii române, să prevină evacuarea MNLR din sediu. Muzeul Național al Literaturii Române nu este o locuință privată și nici măcar un sediu de uniune de creație: el are colecții și arhive extrem de prețioase, care depozitează memoria istorică a literaturii române, și a căror scoatere în stradă ar echivala cu distrugerea iremediabilă.

De asemenea, fac un apel la Ministerul Culturii pentru ca, împreună cu Guvernul, să se găsească de urgență un sediu adecvat pentru MNLR, în aceeași zonă centrală a Capitalei, sediu în care această instituție să-și poată desfășura activitatea fără a mai fi amenințată cu evacuarea. Este inadmisibil să concepem că un asemenea muzeu poate trăi și funcționa ca melcul, cu casa în spinare.

Reclame

Uniunile de creație au nevoie de sedii reprezentative

4 martie 2014

stemacdep

Nu mai este un secret pentru nimeni că, în urma unor procese și retrocedări cu multe semne de întrebare, unele uniuni de creație – cum ar fi Uniunea Scriitorilor din România și Uniunea Artiștilor Plastici – au rămas fără un sediu corespunzător.

Astfel, după pierderea sediului din strada Nicolae Iorga, Uniunea Artiștilor Plastici a fost mai întâi găzduită într-un biet apartament de bloc, iar acum își are sediul la margine de București, în zona Poligrafiei, pe o stradă greu de găsit pe hartă. Uniunea Scriitorilor, după ce a pierdut sediul din Calea Victoriei (care fusese renovat, la începutul anilor ’70, pe cheltuiala Uniunii), este acum găzduită în fostele dependințe ale Casei Monteoru, înghesuită în foste cămăruțe de servitori, la un loc cu mai multe redacții ale revistelor literare. Nici una, nici cealaltă nu mai au săli reprezentative, în care să se poată reuni consiliile de conducere sau în care să se poată organiza evenimente de anvergură. Bibliotecile lor, cândva înfloritoare, sunt adăpostite ca vai de ele și nu mai sunt nici pe departe ceea ce o bibliotecă trebuie să fie, iar fondurile pe care le-au investit, de-a lungul timpului, în renovarea și întreținerea sediilor pierdute nu au mai fost recuperate.

În același timp, RA-APPS deține în patrimoniu mai multe zeci de imobile neutilizate. Acestea au intrat în patrimoniul statului prin naționalizările și confiscările din perioada 1945-1948, deci statul nu a investit nimic în construcția lor. De asemenea, din împrejurarea că au fost scoase la vânzare deduc că pentru aceste vile nu mai există nici moștenitori sau litigii, ele fiind proprietatea incontestabilă a statului.

Vilele acestea au fost scoase la vânzare de mai multe ori, dar nici una din licitații nu s-a finalizat, deoarece pentru majoritatea imobilelor nu s-au obținut prețurile solicitate de RA-APPS. Prin  urmare, regia a fost obligată să înceapă vânzarea lor la prețuri de piață, pe principiul „cine oferă (oricât de puțin), este și servit”.

Solicit Ministerului Culturii să înceapă demersurile administrative pentru ca, din patrimoniul imobil al RA-APPS, să le fie atribuite uniunilor de creație rămase fără sediu corespunzător clădiri reprezentative. Trebuie ca aceste uniuni să-și poată desfășura activitatea și, în același timp, statul român și cetățenii săi au nevoie ca nivelul de reprezentativitate publică al culturii române să fie cât mai ridicat. Nu vorbim decât de 3-4 clădiri, în timp ce prejudiciile produse de declasarea culturii române sunt uriașe.

De asemenea, solicit Primăriei Capitalei ca, după modelul altor primării din țară, să preia, ulterior dării în folosință gratuită a respectivelor clădiri, întreținerea acestora, scutindu-le și de obligațiile fiscale locale. Beneficiile pe care Capitala le poate avea, prin revigorarea activităților culturale ale uniunilor de creație, sunt mult mai mari decât aceste cheltuieli de întreținere.

Monumentele brâncușiene deteriorate: nicio demisie?

25 februarie 2014

stemacdep

Sunt primul care a atras atenția, în Parlamentul României, asupra cazului incalificabil de la Târgu Jiu, oraș în care autoritățile locale, acoperite de tăcerea unor responsabili din Ministerul Culturii, au intervenit asupra monumentelor de patrimoniu Poarta sărutului și Masa tăcerii, de Constantin Brâncuși.

Săptămâna trecută, o comisie internațională de experți a stabilit indubitabil că procedeul de așa-zisă restaurare, folosit de firma agreată de autoritățile locale din Târgu Jiu, și anume spălarea pietrei cu jet de apă sub presiune, a fost total impropriu pentru o restaurare și a produs daune ireparabile operelor brâncușiene.

Nici nu era nevoie, de fapt, de o comisie internațională. Orice modest absolvent de Politehnică știe că aplicarea unui jet de apă sub presiune asupra pietrei are un efect abraziv, ducând la îndepărtarea stratului exterior, protector, al acesteia. Și că o asemenea intervenție asupra unor opere de artă, care există ca atare numai în integritatea lor, nu poate duce decât la deteriorarea lor iremediabilă.

Indignarea mea este dublă.

Mai întâi: cum a fost posibil ca într-o țară care are pretenția că, în materie de patrimoniu cultural, are o legislație și un sistem de protecție de nivel european, asupra unor opere care pot fi calificate, fără doar și poate, ca aparținând patrimoniului umanității (căci Constantin Brâncuși a fost cel mai mare sculptor al secolului trecut), să decidă niște anonimi de pe plan local? Unde a fost Ministerul Culturii, prin direcția sa de specialitate? Dacă a ajuns la convingerea că autoritățile locale nu pot fi oprite în elanul lor stahanovist de a-l distruge pe Brâncuși, de ce n-a fost sesizat Parchetul? De ce n-a fost alertată, în prealabil, opinia publică?

În al doilea rând: acum, că s-a dat totul în vileag, n-ar trebui să urmeze niște demisii? Cum adică: două dintre cele mai importante opere din patrimoniul național sunt deteriorate de niște anonimi de pe plan local și nimeni nu plătește? Nici din Primărie, nici de la Consiliul Local, nici din Ministerul Culturii? N-a semnat nimeni contractul cu cârpacii care l-au spălat cu jet de apă pe Brâncuși? N-a dat nimeni autorizație pentru această barbarie?

Solicit demisia urgentă a celor culpabili de distrugerea acestor opere de artă de neprețuit și, totodată, vă îndemn să reflectați – în perspectiva revizuirii Constituției – dacă nu este cazul ca, pentru anumite domenii care cer responsabilitate și competență (cum sunt patrimoniul și cultura națională) nu este cazul să ne mai gândim cu descentralizarea. Unul din învățămintele tragediei culturale de la Târgu Jiu este că autoritățile locale sunt prea mici pentru a decide în legătură cu patrimoniul național.

Renault-Nissan nu a ajuns al patrulea constructor mondial de automobile prin decizii de tip plec în cinci minute

18 februarie 2014

stemacdep

 

Declarațiile lui Traian Băsescu privind retragerea grupului Renault din România merită analizate punct cu punct nu numai pentru că frizează patologicul, ci și pentru că ele sintetizează, involuntar, felul în care actualul președinte înțelege să-și exercite mandatul.

Informația că Renault ar urma să se retragă din România, din cauză că guvernul Ponta ar fi preferat o altă autostradă Coridorului IV Paneuropean, a fost prezentată publicului într-o manieră ce încerca să sugereze că Traian Băsescu se bazează pe informații secrete, la care nu are nimeni altcineva acces.

În realitate, după cum s-a convins toată lumea, (încă) președintele este cel care nu mai are acces la nimeni în Europa, nici măcar la acei lideri care l-au susținut împotriva voinței poporului român, la referendumul din 2012. Toți au realizat că au fost mințiți și i-au închis ușa.

Mai mult, Renault este un mare grup industrial, care are relații strânse cu statul francez. Președintele Franței, guvernul francez și majoritatea din Adunarea Națională sunt socialiști, colegii noștri, cu care noi, cei din PSD, dialogăm zilnic, cu care ne întâlnim regulat, bilateral și în cadrul PES. În aceste condiții, își închipuie cineva că Francois Hollande l-a sunat tocmai pe Traian Băsescu (iar nu pe  Victor Ponta) și i-a zis „Bătrâne, îți furnizez o armă secretă cu care să dărâmi guvernul Ponta: Renault se retrage din România, din cauză că guvernul nu construiește autostrada Brașov-Sibiu, ci face în schimb București-Alexandria”? E pur și simplu ridicol să presupui așa ceva.

În al doilea rând, afirmația că Renault se retrage, iar fabrica de la Mioveni va fi înlocuită de cea din Maroc, trădează completa ignoranță a lui Traian Băsescu în chestiuni europene. Fabrica Renault din Maroc poate fi la câțiva kilometri distanță de un port, dar este în afara UE, deci nu poate exporta la prețuri avantajoase decât în afara UE. Pentru statele din Uniunea Europeană și pentru cele asociate acesteia, Renault a desemnat ca vector fabrica de la Mioveni, singura care poate vinde în spațiul comunitar automobile fără taxe vamale.

Și ignoranța desăvârșită a lui Traian Băsescu în chestiuni economice și industriale este de semnalat aici: Renault a investit în România 2 miliarde de euro, iar între începutul investiției și producția primului automobil Logan au trecut nu mai puțin 4 ani. Este durat oricărui ciclu industrial de o asemenea complexitate. Fabrica din Maroc nu poate produce încă 350.000 de mașini pe an, câte produce cea din Mioveni, fără o investiție egală cu cea de la Mioveni, într-un interval de timp egal cu cel necesar la Mioveni. Cine poate crede că Renault se retrage de la Mioveni, ca să investească în altă parte și să piardă 4 ani, în condițiile în care grupul beneficiază, în ultimii ani, de profituri record tocmai datorită creșterii vânzărilor Dacia? Renault nu este Traian Băsescu, să își dea asemenea autogoluri catastrofale. Un asemenea grup, cum e Renault-Nissan, nu a ajuns al patrulea constructor mondial de automobile prin decizii de tip plec în cinci minute.

În fine, chestia despre care nu vorbește deloc (încă) președintele este tocmai cazul de scandaloasă retragere de pe piața românească a unei investiții care poartă marca PDL-Boc (distincția, în lumina ultimelor evenimente de la Cluj-Napoca, e din ce în ce mai necesară): fabrica Nokia de la Jucu. Prezentată atunci ca un mare succes al politicii de atragere de investitori a guvernului PDL, afacerea s-a sfârșit lamentabil: Nokia nu a investit mai nimic în România, în schimb statul român a investit la greu pentru a transforma comuna Jucu într-un nod de infrastructură. Este un decont al regimului Băsescu pe care nimeni văd că nu-l face.

Intervenția lui Traian Băsescu ne dezvăluie (dacă mai era cazul) și o altă latură urâtă a „metodei” sale de a face politică: dezinteresul total față de interesul cetățenilor și față de imaginea țării. Să pui pe jar autoritățile franceze (vezi reacția stupefiată a ambasadorului Franței), să te doară în cot de un grup industrial de nivel mondial, să neliniștești un județ întreg, să-i alertezi pe sutele de mii de deținători de Dacia și, în cele din urmă, să arunci o pată asupra imaginii mărcii naționale, doar pentru că așa consideră mușchii tăi că trebuie să faci, confirmă nu numai că Traian Băsescu trebuia destituit din funcție. Ci că nu trebuia niciodată ales.

Pe ce bani s-a deplasat președintele României la întâlnirea unei fundații care nu este de interes public?

11 februarie 2014

stemacdep

 

Constat – ca să îl parafrazez pe președintele României – că avem o problemă în interiorul societății românești: ne-am obișnuit de câțiva ani ca ocupantul fotoliului de președinte să participe la tot soiul de întruniri, private sau politice, dar fără legătură cu agenda Președinției României.

Astfel, la sfârșitul săptămânii trecute, Traian Băsescu, însoțit de un staff de la Palatul Cotroceni, a participat la o întrunire la Cluj-Napoca, a unei fundații. Fundația, numită „Mișcarea Populară”, are, deloc întâmplător, același nume cu al unui partid politic, care – prin străvechiul traseism politic – a declarat recent că ar dispune deja de 15 parlamentari și intenționează să depună și o moțiune. Prin urmare, argumentul că la Cluj-Napoca s-a întâlnit o fundație e cusut cu ață albă. Fundația are un singur scop: să grupeze primarii și aleșii locali care părăsesc PDL în favoarea PMP, fără a-și pierde mandatul, conform legii.

După aproape zece ani cu Traian Băsescu la Cotroceni ne-am obișnuit ca președintele României să nu respecte prevederea constituțională care îi interzice orice fel de activități politice de partid. Și la asta și-au adus contribuția și decizii cel puțin bizare ale Curții Constituționale. Să zicem că n-am observat că lista fondatorilor fundației respective conține cam aceleași nume ca lista fondatorilor partidului onomim.

Altele sunt nedumeririle mele și aștept ca organele statului să răspundă acestor nedumeriri. Iar cea mai serioasă ține de statutul respectivei fundații. Potrivit unei legi similare cu acelea din toate țările Uniunii Europene, fundațiile și asociațiile din România pot obține, în temeiul unei activități susținute, transparente și utile societății românești, statutul de fundație de interes public. Este un statut care certifică importanța și utilitatea publică a respectivei organizații non-guvernamentale, ca și certitudinea că, atât cât este omenește posibil, organizația funcționează corect, legal și transparent.

Fundația Mișcarea Populară, cu toată stima, nu beneficiază de acest statut. Este înființată recent și, în afara unei acoperiri pentru activitatea unor consilieri prezidențiali de a înființa un partid politic, nu a prestat nici un fel de altă activitate utilă societății românești.  Motiv pentru care participarea președintelui țării la reuniunea acestei fundații – în condițiile în care același președinte a ocolit de atâtea ori Academia Română, Patriarhia și alte instituții cu adevărat reprezentative în societate – este mai mult decât dubioasă și mă îndeamnă, ca reprezentant al națiunii, să adresez câteva întrebări.

Prima se îndreaptă către Administrația Prezidențială: în temeiul cărei necesități care ține de exercitarea atribuțiilor constituționale ale președintelui României a participat Traian Băsescu la o întrunire cu o fundație care nu este declarată, conform legii, de interes public? La ce alte ședințe ale unor fundații sau asociații care nu sunt de interes public a mai participat Traian Băsescu în cele două mandate ale sale?

Cea de-a doua este adresată direct Curții de Conturi: cine a plătit costurile deplasării președintelui României și a suitei sale la întrunirea privată de la Cluj-Napoca, întrunire care nu este prin nimic legată de vreun interes național sau de vreo obligație constituțională a președintelui României, ci este de interes asociativ strict privat? Este legal să fie folosiți bani publici pentru satisfacerea unor interese personale ale președintelui României?

Până când opinia publică nu va primi un răspuns serios și responsabil, care să reflecte adevărul, la aceste întrebări legitime, orice considerații ale lui Traian Băsescu despre corupția din România sau despre felul în care funcționează justiția trebuie respinse ca simple încercări de manipulare.

Protestez public împotriva tentativei de interzicere a filmului „Nymphomaniac”, de Lars von Trier

4 februarie 2014

stemacdep

De la înființarea sa și până azi, Centrul Național al Cinematografiei nu s-a remarcat prin vreo strategie de dezvoltare a filmului românesc și nici prin crearea unui spațiu cinematografic de înalt nivel în România. Succesele internaționale obținute în ultimul deceniu de autori din țara noastră au avut cel mai adesea în spate nu CNC, așa cum s-ar fi cuvenit, ci producători și finanțatori privați și/ sau sprijin extern. În schimb, an de an, sesiunile de finanțare a filmului românesc organizate, din bani publici, de către acest Centru, au dat naștere unor scandaluri cu acuzații grave, din păcate, niciodată elucidate de cei în drept.

Concomitent, România a devenit o țară fără cinematografe. Practic, în afara sălilor amenajate în mall-uri, nici un cinematograf nou nu s-a deschis în țară, iar vechile cinematografe s-au închis rând pe rând. Cristian Mungiu, laureat cu Palme d’Or la Cannes, număra doar 35 de cinematografe propriu-zise în toată țara, cele mai multe fiind în București.

Nici din spațiul public nu se poate spune că a venit cine știe ce sprijin pentru cinematografie. Dimpotrivă, s-au făcut auzite voci, chiar și în aula Parlamentului, care au condamnat pelicule eminente, multi-premiate pe plan intern și internațional, considerându-le (într-o lectură stalinistă absolut înfricoșătoare) nu niște opere de artă care onorează cultura română, ci niște produse ideologice dăunătoare bunei reputații a învățământului sau societății românești.

În acest context deloc îmbucurător, a survenit o nouă decizie scandaloasă a Comisiei de clasificare a CNC, conform căreia filmul Nymphomaniac, semnat de marele regizor Lars von Trier, laureat al tuturor premiilor cinematografice pe plan mondial, a fost interzis. Mai exact, nu i-a fost permisă difuzarea publică. În țara în care se pot cumpăra reviste pornografice de la orice chioșc, în care micul ecran a devenit un rezervor de trivialitate și pornografie și în care e suficient ca o fată să se dezbrace într-o revistă pentru adulți pentru a deveni vedetă, un film de artă, semnat de unul din marii regizori contemporani, este interzis.

Nu fac o pledoarie pentru viziunea artistică a acestui film. Se prea poate ca el să nu fie o capodoperă. Dar, pe principiul că nu este o capodoperă, se poate interzice orice manifestare a spiritului.

Solicit CNC să revizuiască de urgență atribuțiile și procedurile Comisiei de clasificare, astfel încât să nu mai asistăm la asemenea interdicții inacceptabile într-o democrație.

SOS: publicațiile culturale

17 decembrie 2013

stemacdep

Anul 2014 începe, pentru cultura română, sub un spectru amenințător: cel al iminentei dispariții a revistelor de cultură. Cele 8 publicații ale Uniunii Scriitorilor, ca și alte câteva reviste editate de fundații private sau finanțate pe plan local, se află în pericol de a-și sista apariția. Aceasta, după ce unele dintre ele apăreau deja, de la jumătatea anului acesta, în condiții mai mult decât precare, ca urmare a sistării finanțării de la Administrația Fondului Cultural Național.

Dispariția revistelor literare ar reprezenta, fără exagerare, o cateastrofă culturală și politică pentru România.

Sper că le este cunoscut decidenților în materie de finanțare a culturii faptul că România modernă, de la 1830 încoace, este construită, în bună măsură, pe „umerii” unor reviste culturale. De la Curierul românesc la Dacia literară, de la Convorbiri literare la Viața românească și de la Sburătorul la România literară, toate ideile care au structurat construcția statului român, unitatea națională, independența, rezistența în fața tăvălugului comunist și, în anii de după 1989, integrarea europeană, au fost susținute și promovate în revistele noastre de cultură, înainte de a deveni realități ale spațiului politic. Acestea reprezintă astăzi, din cauza salarizării deficitare a bugetarilor, și principala hrană spirituală a intelectualității noastre, care nu își mai permite să cumpere prea multe cărți.

Atrag atenția că revistele de cultură nu sunt detergenți sau pastă de dinți, și nici spectacole de divertisment, astfel încât să le aplicăm deviza „nu rezistă pe piață, trebuie să dispară”. Ele sunt construite de oameni de cultură, nepricepuți în chip firesc în materie de afaceri, în redacții mici, cu salarii ridicole și, cel mai adesea, pe baza unor colaborări neplătite. Dacă nu reușesc să facă profit, nu este pentru că oamenii care le alcătuiesc și dau viață sunt incapabili, ci pentru că revista de cultură este un produs spiritual, cu valoare simbolică, nu unul material, cu valoare pecuniară. Ele nu cer, pentru a supraviețui, privilegii, ci un modest sprijin financiar, care este menit să asigure tipărirea revistei, cheltuielile de difuzare (pentru ca ea să ajungă în mâinile celor care au nevoie de ea) și niște salarii mai mult decât modeste, pe care femeile de serviciu din Parlament le-ar considera, pe bună dreptate, jignitoare.

Este nedemn ca un stat european să permită, în anul 2013, ceea ce vechea Românie, deși mai mică și mai săracă, nu a permis. Căci Spiru Haret a decis să finanțeze, în 1901, revista Sămănătorul, după cum și mult-hulitul Rege Carol al II-lea a pus, în 1930, Loteria Națională să finanțeze Revista Fundațiilor Regale.

Fac un apel la noul ministru al Culturii, la conducerea Administrației Fondului Cultural Național pentru a găsi soluții ca apariția celor 10-12 publicații culturale care fac parte din patrimoniul național viu să continue, pe baze normale, și în 2014.

De la politica externă a „licuricilor” la cea a interesului național

28 noiembrie 2013

stemacdep

Summitul Economic Europa Centrală și de Est – China constituie un eveniment cu semnificații profunde și multiple atât în viața economică și socială a țării noastre, cât și în cea a regiunii și chiar a Europei.

Nu doresc să mă refer aici la toate implicațiile ei, cele economice fiind, desigur, de cea mai mare relevanță pentru rezolvarea unora dintre problemele structurale ale României, ca și pentru dezvoltarea ulterioară a țării noastre.

Am să mă refer, însă, la altceva.

Și anume, la reintroducerea firescului în politica externă românească.

După 10 ani în care politica externă a României a fost rezumată în câteva formule inepte, de genul „marelui licurici” sau al „lacului rusesc”, țara noastră s-a trezit izolată, ocolită de marile dezbateri și acorduri economice regionale și continentale, ca și de consultările puterilor europene care contează. Rezultatul, pentru populație, chiar dacă legătura între asta și politica externă e mai subtilă, l-a reprezentat un nivel de trai mai scăzut și o dezvoltare a infrastructurii necorespunzătoare. Plătim un preț enorm la gaze din cauza declarațiilor deplasate ale președintelui României, am fost lipsiți de investiții chineze din cauza pretențiilor oneroase ale unor foști decidenți (din zona PDL), am refuzat mari proiecte de infrastructură (poduri, autostrăzi) pe motivul aberant că, fiind membri ai UE, nu putem face afaceri cu puterile comuniste ș.a.

Acum, noi am arătat că această politică externă este nu numai neproductivă, ci este chiar contrară intereselor naționale. Că România poate fi reprezentată cu demnitate dacă oamenii care o reprezintă sunt ei înșiși demni. Că, dacă abandonăm autismul, putem fi parteneri către care lumea să privească plină de încredere. În fine, că trebuie să abandonăm tactica de a ne spăla rufele în public, înlocuind-o cu o politică de respect și de mândrie pentru culorile naționale.

Absența președintelui României de la principalele momente ale Summitului nu ne miră. Ea este în concordanță cu absența sa permanentă de la îndeplinirea îndatoririlor prezidențiale în materie de politică externă, ca și, din păcate, cu sensul votului dat de majoritate la referendumul din vara anului trecut.

Un atac incalificabil la adresa Constituției și a spiritului democratic

19 noiembrie 2013

stemaCDEP
Organizatorii așa-zisului lanț uman pentru autonomia unui închipuit „Ținut Secuiesc” au pretins că motivul acțiunii lor ar fi imposibilitatea de a-și formula doleanțele în fața majorității.

Iată, însă, că nu e deloc așa și chiar un politician maghiar este cel care demonstrează că în România maghiarii pot discuta liber despre orice. Într-o intervenție de la sfârșitul săptămânii trecute, primarul UDMR al municipiului Sfântu Gheorghe, dl Antal Arpad, a solicitat românilor (probabil, sper, celor trăitori pe raza de competență a funcției sale de primar, căci nu doresc să-mi închipui că dl primar se crede mai mult decât este) să sprijine autonomia așa-zisului „Ținut Secuiesc”, promițând că, în schimb, aceștia vor primi… funcții. Dl Antal a precizat și în ce bază vor fi distribuite aceste funcții: în baza procentului demografic.

Întâi și-ntâi, e revoltător faptul că dl Antal Arpad, primar în România, nu sesizează absurdul în care se plasează, cerându-le românilor să renunțe la toate funcțiile la care le dă dreptul faptul că se află în țara lor, pentru a avea acces numai la acele câteva pe care dl Antal, în mărinimia sa, li le va ceda în temeiul… procentului demografic.

Dar mult mai mult decât aroganța sa mă scandalizează incalificabilul atac la Constituție pe care un primar din România își permite să-l formuleze public, la adăpostul libertății de exprimare.

Căci ordinea constituțională în România este clar stabilită prin Legea fundamentală, care spune la articolul 1 că România este un stat unitar. Nici ponderea populației maghiare, nici vreun considerent de alt ordin nu impun configurarea vreunei alte autonomii decât cea locală, stabilită prin Legea administrației publice. Ca membră a Uniunii Europene, România s-a aliniat de mult la normele europene privind protecția minorităților, care nu acceptă noțiuni cadrepturi colective sau autonomii pe criterii etnice. Cum propunerile vizând autonomia unor teritorii românești au fost deja respinse, democratic, de Parlamentul României, în procesul de dezbatere a noii Constituții, consider intervenția primarului UDMR Antal Arpad drept o sfidare la adresa ordinii constituționale și a populației majoritare.

Ca și un atac incalificabil la adresa spiritului democratic. Pentru că într-o democrație funcțiile se câștigă prin alegeri, în urma numărării voturilor. Așa a intrat UDMR în Parlamentul României din 1990 încoace și tot așa și-a câștigat dl Antal Arpad funcția de primar, nu în temeiul procentelor demografice și a înțelegerilor anti-democratice de tipul: hai să smulgem împreună o părticică de putere, după care ne împărțim funcțiile între noi.

Consider că Parlamentul României, ca și organele administrative (prefectură, Ministerul de Interne), trebuie să sancționeze asemenea derapaje anti-democratice, care anunță posibile evoluții de care e mai bine să ne ferim. Suntem toleranți și în nici un caz nu ne deranjează că maghiarii din România doresc să rămână maghiari și componenți ai poporului maghiar de pretutindeni. E dreptul lor și ne bucură că simt așa: e o dovadă că nu-i discriminează nimeni în România și nu-i împiedică să se manifeste ca maghiari.

Dar atacurile la adresa Constituției – prezente și viitoare – trebuie să înceteze, ca și campania electorală pe subiecte fără viitor în România, cum este autonomia pe criterii etnice.

Suntem bucuroși să mărim autonomia comunităților locale, prin procesul de descentralizare. Însă autonomia teritorială pe criterii etnice nu va exista niciodată în România.

Casa Celibidache, între bune intenții și ruină

12 noiembrie 2013

Casa în care s-a născut și a copilărit marele dirijor Sergiu Celibidache, aflată în municipiul Roman, se află într-o stare de degradare rușinoasă pentru memoria acestui muzician de excepție, considerat în mod unanim drept unul dintre cei mai importanți și mai originali șefi de orchestră ai secolului al XX-lea.

Clădirea este construită în stilul conacelor boierești din prima jumătate a secolului al XIX-lea și, întrucât familia Celibidache s-a mutat la Iași în 1935 (pe când muzicianul avea 23 de ani), iar după război dirijorul a fost considerat, mulți ani de zile, drept un „transfug” și un „trădător” de către autoritățile comuniste, ea nu s-a bucurat de necesarele lucrări de consolidare.

După 1989, autoritățile locale din Roman au avut în plan consolidarea și refacerea clădirii, căci mulți ani, până în 2000, aici a funcționat o școală de muzică, în mod evident, ca o încercare de a reda casei Celibidache măcar funcția ei de odinioară. Din păcate, construită cu mult înainte de epoca modernă, casa are o rezistență foarte slabă la cutremure, iar marile seisme din 1940, 1977, 1986 și ultimele mișcări tectonice de anul acesta au șubrezit-o până aproape de prăbușire.

Din informațiile mele, rezultă că un plan de consolidare și restaurare, ca și de transformare a casei într-un centru cultural, există. Primăria a cumpărat casa, dar, din păcate, nu mai are bani în buget pentru a o restaura. Este nevoie de 2.580.000 de lei, dată fiind amploarea lucrărilor necesare pentru consolidare, ca și a dificultății de a le face fără a afecta aspectul specific, de casă boierească românească, a imobilului. Celor care li se pare mare suma le spun că alternativa este simplă: dispariția casei natale a unuia dintre cei mai mari dirijori ai secolului trecut, care s-a născut și s-a format în România. Lăsându-ne un patrimoniu spiritual imens și o singură datorie: aceea de a conserva, pe cât posibil, urmele materiale ale trecerii sale pe acest pământ. Ar fi o rușine fără margini ca singurele urme ale trecerii lui Sergiu Celibidache prin lume să fie plăcile memoriale de pe casele în care a locuit în Germania, câtă vreme noi avem încă imobilul în care a născut și a trăit 23 de ani.

Fac un apel la autoritățile culturale centrale, la Ministerul Culturii, să găsească o soluție de a ajuta Primăria din Roman să strângă banii necesari salvării casei Celibidache, aflată în pericol iminent de prăbușire. Dacă nu va fi posibil, din cauza multelor nevoi ale bugetului local, să fie asigurați banii prin bugetul Primăriei Roman, se poate găsi o soluție în parteneriat public-privat, care să permită măcar efectuarea lucrărilor urgente de consolidare și a începerii salvării casei. Un apel către unele fundații muzicale din Germania – pe care, în mod evident, nu-l poate face un biet funcționar din primărie, dar îl poate face o direcție de specialitate a Ministerului Culturii și Patrimoniului – ar putea găsi rapid măcar sumele necesare consolidării imobilului.

Altfel, ne numim degeaba Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.