Archive for the ‘Cultura’ Category

Ziarul „Adevărul” loveşte din nou. În Biblie!

12 aprilie 2012

În preajma Sfintelor Paşti, Adevărul n-a mai lovit doar în alde Kafka sau Tolstoi (primul, masacrat, al doilea, piratat), ci direct în Biblie. Convinşi, ca orice om fără legătură cu Eclesia, că Biblia este elementul suprem al vieţii religioase, oamenii de la Adevărul au crezut că dau lovitura şi îşi sporesc vânzările dăruind cumpărătorilor ziarului, în Săptămâna Mare, o Biblie.
Problema e că, după cum a constatat imediat Patriarhia Română, Biblia de la Adevărul e o Biblie neo-protestantă, nu una ortodoxă. Ceea ce e cel puţin bizar, la un public de cititori ortodocşi în proporţie de peste 90%.
Peter Imre, profund cunoscător într-ale teologiei, a replicat că Biblia ar fi una singură. Fals. Biblia a fost una singură atunci când a fost redactată în aramaică, în acea versiune antică, azi pierdută. După aceea… câte confesiuni, atâtea Biblii. Unele, foarte depărtate de original. Căci nu-i totuna dacă traduci (corect) cuvântul latin ecclesia prin biserică (textul antic referindu-se atât la clădire, cât şi la structura organizată a Bisericii) sau, ca în Biblia de la Adevărul, prin casă de adunare, negând, în cel mai pur stil neo-protestant, convingerea, a ortodocşilor şi a catolicilor deopotrivă, că Biserica este şi trebuie să fie şi una, şi alta.
Aşa că intenţia comercială a ziariştilor-librari s-a transformat într-un adevărat afront la adresa cititorilor, deveniţi involuntari subiecţi ai propagandei neo-protestante, în plină Săptămână a Patimilor. Felicitări! Un adevărat act de cultură!

Reclame

Un an fără Fănuş Neagu

9 aprilie 2012

Nici nu-mi vine să cred că peste puţină vreme se va face un an de când a plecat dintre noi Fănuş Neagu. Nu am fost printre apropiaţii săi. Nici nu ţineam, în paranteză, cu aceeaşi echipă de fotbal: eu sufeream alături de Craiova, câteodată aproape de vârf, mai mereu prin smârcurile retrogradării, el suferea, la rândul său, alături de Rapid şi de dispăruta (azi) Dacia Unirea Brăila, zidit în tribuna Giuleştilor încă de pe vremea lui Greavu şi Jamaischi.
Ce mă doare este nu numai dispariţia fiinţei fermecătoare a lui Fănuş, căci, din fericire, el nu ne-a lăsat numai amintiri, ci şi o operă consistentă, în care îl regăsim întreg şi surâzător ca-n viaţă. Mă doare la fel de mult faptul că, odată cu Fănuş, a plecat dintre noi şi ultima mărturie vie a unei epoci. O epocă în care scriitorul era altceva decât fiinţa mohorâtă şi vindicativă de astăzi, în care artiştii nu se interesau neapărat de „cariera” lor, ci de bucuria pe care o dăruiau celor din jur. O epocă în care solidaritatea era starea naturală a societăţii româneşti. A ucis-o lupta pentru existenţă? Poate, deşi şi atunci se trăia greu, n-are rost să avem nostalgii pentru ce n-a existat în realitate. Cred că mai degrabă oamenii aveau mai multă demnitate şi, având demnitate personală, nu se simţeau înjosiţi să stea la un loc unii cu ceilalţi şi nici să se bucure împreună de lucrurile care fac viaţa mai frumoasă, suportabilă în orice caz.
Odată cu Fănuş, şi-au luat rămas bun de la noi şi Ion Băieşu, Ioan Chirilă, Colea Răutu, Teodor Mazilu, Eugen Barbu: scriitori care nu se sfiau să se amestece în tribune şi să aplaude echipele de fotbal (care nici ele, ce-i drept, nu mai sunt deloc ce-au fost…), după care, pe terase sau în restaurante, să rostogolească spre noi vorba de spirit, anecdota literară sau fotbalistică, zicerea memorabilă…
Lumea lor a apus pentru totdeauna, cred. Şi nu ştiu de ce, mă simt brusc singur şi mi-e frig.