Pacea, un rezultat al educației, culturii și bunei guvernări

1549290_744189598932548_538774989_n
Săptămâna aceasta  am participat la Summitul Economic Eurasiatic, organizat la Istanbul de către Fundația Marmara, condusă de Dr. Akkan Suver.
Reuniunea, ajunsă la cea de-a 17-a ediție, este destinată să faciliteze contactele și consultările între țările de pe cele două continente și, totodată, să discute despre problemele economice, sociale, culturale și ecologice cu care se confruntă lumea. La ediția de anul acesta, am susținut un discurs cu titlul: „Pacea, un rezultat al educației, culturii și bunei guvernări”, în cadrul panelului cu tema „Pacea, ca dialog între local și global”, prezidat de Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului.
Redau aici continutul discursului:

„Am remarcat cu toții cât de inspirat este titlul panelului de față: pacea este nu numai un deziderat dintotdeauna al omenirii, formulat ca imperativ în toate religiile și asumat de marea majoritate a conducătorilor politici, ci și o rezultantă a dialogului dintre local și global.

În acest sens, este cu adevărat contraproductiv să sperăm că pacea poate fi impusă de sus în jos, ca o lege care, odată formulată, va fi automat respectată de toți. În fond, imperativul păcii – care se rezumă la formula „Iubește-l pe aproapele tău” – datează, ca atare, din perioada în care Dumnezeu i-a dat lui Moise cele 10 porunci. Acestea au trecut, fără sincope, în codurile morale ale celor trei mari religii avrahamitice (în ordinea apariției, iudaică, creștină și musulmană) și, sub o formă sau alta, se află în toate celelalte religii cunoscute. Și nu se poate spune, din păcate, că formularea hotărâtă a acestui imperativ, chiar dacă a diminuat considerabil – în ansamblul legilor morale care au guvernat omenirea – conflictele și pierderile de vieți omenești, a eliminat din viața planetei războaiele, genocidul sau violența.

Pacea este, înainte de toate, o stare de spirit, o stare interioară. Ea nu este, însă, cum s-au iluzionat să creadă iluminiștii, o stare naturală. „Bunul sălbatic” nu acționează conform legilor morale, ci celor naturale. Care sunt crude și se bazează pe o continuă înghițire a celor mici de către cei mari, a cuiva de către altcuiva. Ce altceva este noțiunea de lanț trofic, dacă nu o formulă aseptică, neutră, de descriere a unui război permanent, care se desfășoară în lumea naturii?

Pacea ca stare de spirit a omului și, implicit, comandament moral de care acesta este animat este, dimpotrivă, rezultatul culturii și al educației. În perioada premodernă, acestea erau îndeplinite mai ales de instituția religioasă și de familie. Astăzi, nu numai elementul local, ci și cel global concură – sau, ca să fiu mai precis, ar trebui să concure – la dobândirea unei educații a păcii și a unei culturi a coexistenței pașnice.

Noi provenim dintr-o regiune în care, deși se intersectează continente, culturi și religii, deși este deopotrivă nouă și de străvechi tradiții, putem spune că nu a provocat, în istoria modernă, mari conflicte globale. Nu de la Marea Neagră au pornit războaiele mondiale și nici nu sunt statele din această regiune responsabile de declanșarea marilor crize economice și financiare mondiale (cea din 1929 și cea din 2008). Totuși, nici regiunea noastră nu a fost scutită de conflicte interne și de confruntări sângeroase, dintre care unele există și astăzi sub formă de conflicte înghețate. Cred că suntem cu toții de acord că acestea s-au datorat, în primul și în primul rând, deficitului de cunoaștere reciprocă, de comunicare și de dialog: așadar, de cultură a păcii.

Se spune uneori, în manualele de istorie, că războaiele sunt provocate de interese economice divergente. Este o perspectivă marxistă profund eronată, care mai persistă și după prăbușirea comunismului. Dacă este adevărat că există interese economice divergente între state – adesea, cum s-a întâmplat în fosta Iugoslavie, chiar între părți componente ale aceluiași stat –, nu rezultă de nicăieri necesitatea ca aceste divergențe să fie rezolvate exclusiv prin război, prin victoria unei tabere și completa distrugere a celeilalte. În realitate, cum s-a demonstrat de atâtea ori, dialogul poate rezolva orice fel de conflict, chiar și pe cele care par ireconciliabile. Cultura păcii îi poate aduce pe cei aflați în divergență la aceeași masă și, în orice caz, dacă ea este atât de avansată încât toți să înțeleagă că este mai bine să stea de vorbă decât să scoată armele, atunci sunt mari șanse ca războiul să rămână o amintire urâtă. Sunt convins (și amicii mei politici din aceste țări mi-au confirmat-o) că toate părțile participante la conflictele din fosta Iugoslavie, indiferent de gradul de vinovăție al fiecăreia, sunt de acord că ar fi fost mult mai profitabil pentru toți dacă rezolvarea s-ar fi produs la masa tratativelor. Toți, chiar și cei care în aparență au învins, au pierdut în acest război.

Pacea pornește întotdeauna de la nivel local, de la oameni, de la comunități. Dacă la acest nivel reușim să răspândim o cultură a păcii și coexistenței, șansele ca un guvern iresponsabil să provoace război sunt mult diminuate.

Ceea ce nu înseamnă că la nivel global nu mai trebuie făcut nimic. Dimpotrivă, răspândirea la nivel local a acestei culturi a păcii nu se poate face cu succes decât dacă la nivel global există un acord privind alocarea de resurse sporite în acest scop. Or, din păcate, constatăm cu îngrijorare că în timp ce resursele alocate înarmării cresc, cele alocate culturii și educației scad, iar instituțiile religioase, al căror rol în promovarea păcii este atât de important, sunt tot mai puțin angrenate în viața socială. Un fenomen-cheie în acest sens este refuzul unei decizii globale cu privire la limitarea și controlul comerțului mondial cu arme de foc, principalul risc de război. Asistăm, astfel, la paradoxul că națiuni extrem de dezvoltate și de avansate, care ele însele promovează în interior o solidă cultură a păcii, tolerează și chiar încurajează ca națiunile, grupurile etnice și ideologice, în esență, facțiunile de orice fel, din zonele mai puțin dezvoltate și intrate recent în comunitatea internațională să ajungă tot mai ușor și mai ieftin la arme, în loc să ajungă în băncile școlii sau într-o bibliotecă.

Menirea noastră ca oameni politici constă, cred eu, în a repeta și a promova prin exemplul nostru personal ceea ce ilustrul fondator al Republicii Turcia a formulat atât de simplu și de elocvent: „Pace în țară, pace în lume!”. Numai prin acordul între pacea la nivel local și cea la nivel global putem spera că războiul, genocidul, violența vor rămâne doar niște umbre ale trecutului.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: