Cultura în România europeană. O propunere social-democrată

La recentul Consiliu Național al PSD, de la sfârșitul săptămânii trecute, am prezentat, pe lângă cuvântul adresat Consiliului de către dl președinte Ion Iliescu, și o intervenție personală în cadrul Atelierului „Cultură și identitate”.

Aș porni de la o constatare. Prin toate documentele întemeietorare ale Uniunii Europene, cultura este un domeniul de resortul statelor membre. S-au făcut încercări lăudabile de coordonare a politicilor publice între statele membre – aș aminti aici Colocviul Penser l’Europe, ediția organizată în 2007 la Sinaia de Academia Română, Academia Franceză și Academia Regală Belgiană pentru Limbă și Literatură Franceză, cu participarea dnei Hélène Carrere d’Encausse, a dlui Thierry de Montbrial și a dlui Eugen Simion –, dar în esență profilul și caracteristicile fiecărei culturi europene sunt și rămân unice.

De aici rezultă o concluzie simplă și imperativă: doar statului român îi revine obligația de a purta de grijă culturii și tot lui, prin însăși Legea sa fundamentală, îi incumbă obligația de a furniza cetățeanului român, pe lângă justiție, securitate, sănătate, educație, și cultură.

Până acum, discuția s-a purtat obsedant în jurul unei singure dileme: să sponsorizăm prin bani publici cultura, sau nu? Oameni care s-au pretins de dreapta au proclamat (și, când au fost în posturi executive, au și făcut) „liberalizarea” culturii. Rezultatul e cel pe care îl vedem cu ochiul liber: cărțile au tiraje de câteva sute de exemplare, filmul românesc câștigă tot pe plan internațional, dar acasă nu mai are cinematografe în care să poată fi văzut, teatrul este departe de a mai suscita același entuziasm ca înainte de 1989, iar un festival de anvergura Festivalului George Enescu nu se poate organiza fără vreo intervenție providențială.

Vreau, deci, să spun că noi, ca social-democrați, avem o prioritate: trebuie să re-democratizăm accesul la cultură în România. Chiar dacă nu neapărat cei mai bogați dintre români sunt și cei mai culți, este evident că actul de cultură a devenit accesibil numai unei elite socio-culturale. Evidența statistică a cheltuielilor românilor este elocventă: suntem pe penultimul loc în Uniunea Europeană din punctul de vedere al cuantumului cheltuielilor pentru cultură din venitul lunar. Și asta doar pentru că, nu știu de ce, statisticienii au amestecat și ziarele și audiovizualul, fără de care cheltuielile pentru cultură ale românului obișnuit ar tinde către zero.

Trebuie, așadar, încă înainte de a vorbi despre finanțare, să ne stabilim o prioritate culturală nu numai în programul de guvernare, ci în chiar nucleul nostru ideologic. Întrucât suntem un partid social-democrat, trebuie să milităm, între altele, pentru re-democratizarea accesului la cultură. Trebuie să punem la punct, de urgență, un pachet de politici publice care să stimuleze: 1) redeschiderea de librării (există mai multe zeci de orașe și chiar reședințe de județ fără nici o librărie); 2) reapariția emisiunilor de cultură în audiovizual; 3) creșterea ponderii disciplinelor culturale în programa școlară; 4) revalorizarea socială a omului de cultură; 5) stimularea inițiativei individuale și a valorilor asociative; 6) parteneriatul public-privat și a celui dintre autoritățile locale și cele centrale; 7) o reașezare, în favoarea cetățeanului, a prețurilor actului de cultură, care a devenit adesea prea scump tocmai pentru cei care au nevoie de el.

Toate acestea nu sunt posibile, firește, fără o implicare bugetară mult mai substanțială decât anemicul 0,20% din PIB. Însă vă atrag atenția că, înainte de a da mai mulți bani, trebuie să știm în ce programe vor intra și cam care vor fi efectele lor sociale. Aceste fonduri nu trebuie percepute ca bani care trebuie cheltuiți, ca până acum, ci ca resurse pentru un proiect de revigorare culturală națională.

A doua țintă, după re-democratizarea accesului la cultură, ar trebuie să fie conexiunea culturii cu turismul.

Ar fi, în primul rând, o șansă pentru turismul românesc, care altminteri nu are atuuri consistente pentru a face față concurenței. Conexiunea cultură-turism ar putea aduce și mai mulți bani în cultură, dar și o folosire mai dreaptă a banului public. Care, de pildă, a intrat până acum în diverse investiții de infrastructură, menite dezvoltării turismului, fără ca acesta să depășească 1% din PIB, în timp ce cultura, pe lângă că își revendică un procent însemnat din acest 1% al turismului, participă și în alte moduri la constituirea PIB, deși a beneficiat de mult mai puțini bani. Ar fi foarte bine dacă investițiile de infrastructură turistică ar fi corelate cu cele de patrimoniu, așa cum se întâmplă, cu un succes deosebit, în Turcia, Grecia și chiar Bulgaria. Ar fi și mai bine dacă restaurarea și repunerea în valoare a patrimoniului ar fi însoțită, simultan, de investiții în infrastructură și în turism. Până acum am băgat fonduri apreciabile în excavații arheologice inaccesibile pentru turiști sau, dimpotrivă, în drumuri și facilități către priveliști banale de natură pe care străinii le găsesc oriunde altundeva, în timp ce alături o mănăstire medievală zăcea în ruină.

În fine, aș mai atrage atenția asupra unei absențe din programul nostru cultural. Este vorba de imensul patrmoniu cultural al Bisericilor din România. Nu numai Biserica majoritară, ci și cele minoritare și cultele, creștine și necreștine, dispun de patrimonii culturale excepționale, pe care nu le punem în valoare dintr-o greșită concepție asupra statului laic. Stat laic înseamnă stat în care legile și ierarhiile Bisericilor au putere de acțiune numai în interiorul Bisericilor respective. Nu înseamnă stat în care Bisericile și cultele legale sunt scoase în afara cetății. Dacă Biserica Ortodoxă Română ar interzice accesul în mănăstirile sale, turismul în România s-ar prăbuși. Dacă Federația Comunităților Evreiești ar închide accesul la patrimoniul de cult și cultural-artistic de care dispune, o altă parte însemnată din turismul românesc ar dispărea. Și așa mai departe. Trebuie ca statul să colaboreze cu Bisericile și cultele pentru valorificarea în comun a acestui patrimoniu cultural, atât cât este posibil fără a tulbura viața internă a cultului respectiv. Statul trebuie să investească în refacerea obiectivelor de patrimoniu indiferent cui aparțin și să susțină și patrimoniul viu, nematerial, indiferent cui aparține el.

Răspund, în final, la o întrebare. De ce statul?

Pentru că nu s-a demonstrat până acum, nicăieri în lume, că altcineva decât statul o face în mod constant și eficient. Fondurile private, câte sunt, intră mai mereu în premierea unui act de cultură a cărui existență a fost asigurată, de fapt, de altcineva, și extrem de rar în finanțarea nașterii operei de artă. Doar artele cu potențial publicitar, ca filmul, dansul, teatrul mai beneficiază de sume pentru stimularea creației. Celelalte primesc bani doar după ce creația s-a împlinit.

Or, fără creație nu există cultură. Din păcate, numai statul poate finanța, într-o țară ca România, aflată după două decenii de tranziție care au pulverizat toate circuitele culturale firești, creația artistică.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: