Geniul lui Fellini

Ştiu că e un clişeu. Ştiu că sunt mii de feluri în care se poate vorbi despre geniul marelui regizor italian. Sunt conştient şi că despre asta au vorbit atât de mult filmologii de toate naţiile şi de toate orientările, încât rândurile unui neofit în materie n-ar putea să schimbe prea mult receptarea celui intrat deja, de decenii bune, în istoria cinematografului mondial.

Însă, revăzând recent o versiune recondiţionată digital a uneia dintre capodoperele artistului (La dolce vita), am simţit nevoia să revin asupra unei trăsături a artei sale, despre care, în ultimul timp, s-a vorbit puţin sau chiar deloc. O trăsătură care, departe de a-l coborî pe artist, îl transformă într-o conştiinţă a epocii şi îl ajută să rămână actual chiar şi după ce momentele istorice care au generat opera sa au trecut.

Este vorba despre viziune. În legătură cu La dolce vita, s-a vorbit despre neorealism, despre perspectiva cinică a regizorului, despre dilemele sale. În realitate, nimeni n-a părut a observa că în acest film, de o tandreţe şi o nostalgie absolut ucigătoare, este vorba despre vizionarismul social. Fellini a văzut, în perioada de incontestabil optimism prin care trecea lumea occidentală la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60 (filmul e realizat fix în 1960), semnele declinului. Un declin nu catastrofic, aşa cum îl anunţa Spengler la începutul secolului, şi cu atât mai puţin economic şi social, cum clamau ideologii comunişti de cealaltă parte a Cortinei de Fier.

Nu: Fellini a văzut – şi a avut şi curajul artistic de a o spune – declinul moral şi cultural al Occidentului. Împotriva a ceea ce părea atunci evidenţa. Împotriva cifrelor care arătau că boomul economic va duce lumea liberă nu numai deasupra celei comuniste, ci mult mai departe de-atât (în termen de progres tehnico-ştiinţific), către orizonturi la care nimeni nu se gândise până atunci. Împotriva rapoartelor şi expertizelor care indicau că, în timp ce lumea comunistă se afundă în dogmatism şi închistare, lumea occidentală se îndreaptă către o eră a libertăţii şi dezvoltării umane. Împotriva speranţelor celor care vedeau născându-se – cu Italia ca gazdă şi stat fondator – o Europă Unită, în care drepturile umane fundamentale, pacea şi prosperitatea să fie garantate, la un nivel de neconceput cu numai un deceniu mai devreme.

În această atmosferă, Fellini a văzut că lumea occidentală face, totuşi, o greşeală capitală. Aceea de a renunţa la cultură. Mai exact, de a trăi cultura exclusiv ca fapt de civilizaţie şi divertisment. Aristocraţii şi marii burghezi romani pe care îi frecventează Marcello Rubini trăiesc într-un decor urban şi domestic creat de artişti ale căror nume le întâlnim în manualele de istoria artei, însă viaţa lor e dedicată hedonismului şi unui soi de scepticism indolent pe care, nu ştiu de ce, simt nevoia să îl asociez cinismului. Steiner, amicul intelectual al lui Marcello, este adevăratul cinic, căci, spre deosebire de acesta, Steiner ştie. Marcello, ziaristul care nu-şi iubeşte meseria, este doar victima enormului optimism postbelic şi a unor zeităţi pe care acesta le naşte: automobilul, star system-ul hollywoodian, moda. Toate, alcătuind acea dolce vita, care, ca şi pre-renascentistul dolce stil nuovo la care trimite explicit, poate constitui o cale de salvare sau, dimpotrivă, de naufragiu spiritual. Marcello ajunge victima manierismului social, iar scufundarea sa e inevitabilă. Marea, la Ostia, nu reuşeşte să îi redea viaţa – ca Scriitorului din Zorba grecul –, ci îi desăvârşeşte naufragiul moral.

Acum, că am (re)intrat şi noi, de ani buni, în lumea occidentală, putem aprecia luciditatea şi curajul lui Fellini de a privi reversul monedei. Aici ne aflăm: într-o gravă criză morală şi culturală, dublată acum de o ameninţătoare criză economică. Teorii postbelice care au învins totalitarismul comunist – ca individualismul, progresul infinit sau prosperitatea ca panaceu universal – îşi arată limitele şi inadecvarea. E momentul să privim din nou în viitor, dar, vorba uitatului Vlahuţă, unde ni sunt visătorii?…

Până aflăm un răspuns la această abisală întrebare, să mai notăm şi strania coincidenţă de nume între protagonistul filmului fellinian, Rubini, şi „profetul crizei”, economistul Roubini, cel care ne avertizează, în felul său, că viaţa lumii occidentale nu va fi deloc dulce, dacă vom continua să mergem pe drumul consumist şi iresponsabil pe care mergem acum. Viaţa bate filmul, nu?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: