O efigie a spiritului românesc. La comemorarea lui nenea Iancu

Vineri, 22 iunie, a avut loc în comuna I. L. Caragiale, din judeţul Dâmboviţa, Simpozionul Naţional Ion Luca Caragiale – 100 de ani de la trecerea în Panteonul culturii europene –. Din păcate, n-am putut răspunde invitaţiei de a fi prezent la acest moment important din seria de acţiuni consacrate Anului Caragiale. Redau textul alocuţiunii pe care o pregătisesem cu acest prilej.

Marele scriitor Dumitru Radu Popescu spunea cândva că nenorocirea lui Eminescu a fost că s-a născut în ţara lui Caragiale.

Nu din spirit de frondă doresc să întorc splendida butadă a lui Dumitru Radu Popescu, spunând că, din păcate, nici nenea Iancu n-a fost mai fericit că s-a născut în ţara lui Eminescu. Cel puţin, în ţara lui Eminescu, cel din Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie sau Somnoroase păsărele. Adică, în care demagogia trece drept patriotism, iar sentimentalismul, drept raţiune.

Nu, hotărât lucru, Caragiale nu a avut un destin comod în România. Politicienii care s-au recunoscut în O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută l-au interzis, pur şi simplu. Legionarii l-au decretat drept ultimul ocupant fanariot şi, dacă ar fi ajuns mai devreme la putere, probabil că i-ar fi ars şi lui opera în pieţele publice, cum au făcut cu Sadoveanu. Comuniştii l-au desfigurat, transformându-l într-un Gorki avant la lettre, când el era, de fapt, din stirpea lui Cehov, nu din plutonul realist-socialist. A fost nevoie de un secol şi de o dictatură ceauşistă în plin proces de descompunere pentru ca, în anii ’80 ai secolului trecut, Caragiale să fie, în sfârşit, acceptat drept ceea ce este: o a doua efigie a spiritului naţional, pandant al lui Eminescu şi eminent reprezentant al spiritului critic.

Prin Caragiale, cum spunea recent un critic, avem şansa de a ne identifica rănile istorice profunde. De a contempla, fără frisoane (căci… râzând!), neajunsurile spiritului naţional şi tarele vieţii noastre publice. Nenea Iancu este un mare – şi blând – moralist al istoriei noastre spirituale, un moralist care nu s-a rezemat, în activitatea sa literară, nici pe convingeri reacţionare, cum i-au reproşat contemporanii, nici pe zeflemeaua bizantină, cum ricanau legionarii, şi cu atât mai puţin pe o critică socialistă a capitalismului sălbatic, cum pretindeau urmaşii realist-socialişti ai lui C. Dobrogeanu-Gherea, în anii ’50. El s-a rezemat pe altceva: pe convingerea că naţiunea noastră este una încă tânără, care nu a ajuns la capătul procesului de formaţie, susceptibilă să primească acţiunea binefăcătoare a spiritului critic.

Astfel înţeleasă, personalitatea sa iese din sfera literaturii satirice şi a comediografiei facile şi intră, mai degrabă, în cea a pedagogiei. Unde se întâlneşte, din nou, cu Eminescu, într-un demers convergent – deşi total diferit ca mijloace – de pedagogie (câteodată… chiar de logopedie) culturală, socială şi naţională.

Ca orice mare comediograf, aşadar, Caragiale este mai mult decât un comediograf. Ca pedagog, de asemenea, el nu se întâlneşte numai cu elevi geniali şi cu manifestări fericite ale spiritului naţional. Dimpotrivă. Exasperat, la un moment dat, nenea Iancu se va exila. Şi nu va alege „ţările calde”, către care l-ar fi îndemnat vechile sale rădăcini helenice, ci acea civilizaţie diametral opusă spiritului românesc: Germania. De unde, însă, va trimite către România nu numai poezele amuzante (la revista Convorbiri critice, a lui Mihail Dragomirescu), ci şi severul pamflet 1907. Din primăvară până-n toamnă, şi mai ales schiţele din ultimii săi ani de viaţă. Prin care, după cum afirma nu demult un alt critic literar, nenea Iancu creiona, cu subtilitate, o adevărată Comédie română.

În măsura în care acceptăm să vedem îl Caragiale acea efigie a spiritului românesc, de care vorbeam, trebuie să acceptăm şi actualitatea operei sale. Nu numai în părţile ei comice, ci şi în latura ei tragică. Pentru că tot Caragiale ne avertiza, într-o însemnare din 1906: „Urmaşii noştri vor plânge, căci noi am râs destul.”

Mai degrabă în acest ultim sens, noi trăim azi – să ne bucurăm? să plângem? – o nouă epocă a lui Caragiale. Însă avem serioase motive să fim optimişti: dacă spiritul românesc a putut zămisli un critic cu acuitatea lui nenea Iancu, nu este totul pierdut. Dificultatea constă, uneori, doar în a recunoaşte că „oglinda” operei sale ne arată aşa cum suntem, iar nu aşa cum ne-ar plăcea să fim.

Anunțuri

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: