Constantin Noica despre Ion Iliescu

„Noica îl admiră pe un individ, Iliescu, la care a găsit înţelegere şi care este un tip foarte deştept, dar nu este agreat de actuala conducere şi este mutat dintr-un loc în altul.”

Constantin Noica avea o cu totul altă părere despre Ion Iliescu decât discipolul său Gabriel Liiceanu.

Dosarul de Urmărire Informativă, care-i fusese deschis filosofului de către fosta Securitate, este cât de poate de limpede în acest sens. Într-o delaţiune care viza opiniile politice ale lui Noica, susceptibile de a fi ostile sau subversive la adresa regimului, turnătorul scrie: „Noica îl admiră pe un individ, Iliescu, la care a găsit înţelegere şi care este un tip foarte deştept, dar nu este agreat de actuala conducere şi este mutat dintr-un loc în altul.”

Documentul poate fi consultat în volumul Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, vol. IV, Constantin Noica (2), ediţie îngrijită de Dora Mezdrea şi apărută la Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, în 2010, la pagina 130.

Nu trebuie să ne mire admiraţia mărturisită a filosofului. După episoadele Timişoara şi Iasi, Ion Iliescu era, în ultimul deceniu ceauşist, plimbat de la Ape la Editura Tehnică. Pe aceasta din urmă o va transforma într-o editura de varf , în ciuda opreliştilor pe care cenzura le-a pus în calea iniţiativelor editoriale din ultimii ani ai lui Ceauşescu.

Mărturia involuntară a turnătorului – încă neidentificat – este interesantă nu numai ca picanterie.

Pe de-o parte, ea ne arată că Noica nu avea o gândire talibană, ca urmaşii săi. Faptul că Ion Iliescu făcuse parte din structurile de conducere ale Partidului Comunist Român nu-l determină pe marele filosof să îi întoarcă spatele şi să-l anatemizeze, aşa cum au făcut, încă din primele zile de după prăbuşirea fostului regim, discipolii săi. Mai mult ca sigur că Noica, posesorul unei remarcabile gândiri prospective în materie de politică internaţională, înţelegea că o răsturnare a regimului comunist din România nu ar fi avut consecinţe favorabile pentru noi decât dacă ar fi existat asemenea oameni politici „foarte deştepţi”, capabili să o gestioneze.

Pe de altă parte, e clar şi că Noica nu îl percepe pe Ion Iliescu ca pe un actual comunist. Neînţelegerile cu „conducerea” (citeşte: cuplul Ceauşescu) se explică nu numai prin faptul că „individul” este „foarte deştept”. E clar că, dacă este mutat dintr-un loc în altul, el nu se aliniază politicii partidului şi „indicăţiilor” secretarului său general. Fostul legionar şi fostul comunist se întâlnesc, aşadar, pe un teritoriu comun: după ce constataseră amândoi eşecul ideologiilor în care crezuseră, îi apropia spiritul democratic regăsit.

Dezvăluirea din dosarul de Securitate al lui Constantin Noica nu e singura de acest gen. Ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva discipolii filosofului – şi în primul rând Gabriel Liiceanu, editorul operei sale – au ocultat, după 1989, anumite aspecte ale gândirii acestuia, care nu conveneau politicii pe care au făcut-o, pe faţă sau pe ascuns, până azi. Dacă nu cumva s-au prevalat de moştenirea lui Noica, deşi ştiau (căci nimeni nu l-a cunoscut mai bine: splendidul „portret în mişcare” din Jurnalul de la Păltiniş e dovada supremă) că maestrul lor spiritual nici nu i-ar fi aprobat, nici nu i-ar fi urmat în campaniile lor, de divizare şi învrăjbire a lumii româneşti.

E o întrebare la care aşteptăm cu toţii un răspuns mai serios decât o negare copilărească a evidenţei.

Editorial publicat în „Q Magazine”

Anunțuri

7 răspunsuri to “Constantin Noica despre Ion Iliescu”

  1. Că dacă nu este…se poate inventa | Teologie pentru azi Says:

    […] „[Constantin] Noica îl admiră pe un individ, [Ion] Iliescu, la care a găsit înţelegere şi care este un tip foarte deştept, dar nu este agreat de actuala conducere şi este mutat dintr-un loc în altul”. Cf. Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, vol. IV, Constantin Noica (2), ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Ed. Muzeul Naţional al Literaturii Române, București, 2010, p. 130. […]

  2. exasperat Says:

    O încercare justă de a repara o percepţie nedreaptă, la care au contribuit manipularea inteligentă şi reaua-credinţă. Felicitări.

  3. Bibliotecaru Says:

    Interesant… Poate că din aceste arhive ale securităţii ar trebui să reiasă o istorie reală a perioadei României Socialiste.

    • ionutvulpescu Says:

      Un deziderat legitim, mă tem, însă, că şi utopic. Nu numai că legea restricţionează grav accesul la arhive (blocându-l în cazul unor securişti rămaşi activi), dar, nu ştiu de ce, am convingerea că şi dosarele la care avem acces sunt bine „periate”. Câtodată, însă, mai scapă câte o perlă ca aceasta pe care am citat-o în postarea de mai sus.

  4. Gabriela Savitsky Says:

    Felicitări pentru articol.

    În „sfânta mea tinereţe revoluţionară”, am avut norocul de a întâlni câţiva scriitori importanţi şi în epocă şi acum, întâlniri care mi-au marcat destinul. Pe fondul aşteptării uriaşe din 1988 şi 1989, numele care circula în mediul scriitoricesc, drept „contracandidat” (nu se punea problema) sau, în fine, oponent al lui Ceauşescu era acela al domnului Ion Iliescu.
    La subiectul pe care l-aţi abordat dvs. m-am gândit în multe rânduri. La nedreptatea cu care răspundem, mereu, ca popor, efortului conducătorilor pe care-i avem. La lipsa de respect pentru valorile adevărate ale naţiei. La această confuzie permanentă între ce-a fost bun şi ce n-a fost bun, luate de-a valma, din care extragem doar ce nu ne convine distorsionând adevărul istoric, mereu.
    Tot astfel, la grămadă şi cu clişee, îngrămădim întreaga etapă comunistă în paradigma răului absolut. Poate că trebuie să treacă mai mult timp, nu ştiu. Poate că e nevoie de mai mult de 20 de ani pentru a redeveni români, asumându-ne trecutul fără să-l umplem de balele furioase ale negării toatale.
    De asemenea, cu această meteahnă de oglindă defectă, intelighenţia noastră îl cataloghează, post-factum, pe Ion Iliescu într-un mod barbar, învinuindu-l de tot ce s-a-ntâmplat strâmb în societatea românească, el devenind depozitarul şi expresia tenebroasei tranziţii. În fond, Ion Iliescu n-a lucrat nici singur şi n-a făcut el tot ce s-a făcut. Dar pentru a judeca în nuanţe, îţi trebuie mai multă minte decât probează corifeii noii ordini mentale din România.
    E trist că un om de o asemenea valoare în sine – pe care-o recunoaşte, intrigat dar cinstit şi Thierry de Montbrial în jurnalul său – este tratat cu distanţă sau cu răceală, cu etichete nedrepte sau cu uitare. Nu putem pune semnul egalităţii între Ion Iliescu şi ce credem noi că trebuia făcut. El a îndeplinit cel mai bine sarcina anevoioasă de a ne scoate la limanul democraţiei.

    • ionutvulpescu Says:

      Aveţi dreptate, în principiu, dar nu vă împărtăşesc în totalitate pesimismul. Nu cred că percepţia publică despre Ion Iliescu este atât de rea, dimpotrivă. Cred că, dacă ar mai avea dreptul să candideze la preşedinţie, n-ar avea contracandidat, în ciuda vârstei. În privinţa perioadei comuniste, răul constă, într-adevăr, în amestecul criteriilor şi în privirea nediferenţiată asupra epocii: incontestabil, perioada 1948-1960 a fost incomparabil mai rea decât perioada 1960-1989, iar teroarea şi absurdul politic nu au împiedica, totuşi, România să progreseze şi să facă salturi apreciabile în câteva domenii fundamentale: cercetare, industrie de vârf, sănătate… Poate că istoriografia românească se va elibera, la un moment dat, de obedienţa faţă de corectitudineapolitică şi va începe să spună şi adevărul… Nu sunt optimist. Tocmai de aceea mă concentrez asupra viitorului: măcar viitorul îl putem face mai bun pentru toţi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: