Noul umanism sau întâlnirea dintre ştiinţă şi religie

Ieri, 30 mai, Academia Romana a gazduit seminarul stiintific „Societatea informationala – Societatea Cunoasterii”, manifestare dedicata operei si activitatii academicianului Mihai Draganescu, primul presedinte al Academiei Romane dupa Revolutia din Decembrie 1989. In cadrul seminarului, am prezentat urmatoarea comunicare:

Noul umanism sau întâlnirea dintre ştiinţă şi religie

Relaţia ştiinţelor exacte cu filosofia şi teologia a variat de-a lungul timpului.

Anticii, de pildă, au avut un moment clasic, cel al democraţiei ateniene, în care ştiinţele, filosofia şi religia au stat într-un echilibru vizibil, cum se întâmplă în utopia Republicii platoniciene.

Însă Antichitatea nu s-a oprit aici. După ce, multă vreme, romanii au continuat modelul clasic grecesc, în epoca de decadenţă de după apariţia creştinismului ei au privilegiat teologia, neglijând ştiinţele şi trecând pe un plan secund filosofia (reprezentată doar de o şcoală, totuşi, ex-centrică: Şcoala neo-platoniciană din Alexandria, care nu a fost niciodată şcoala oficială de gândire a Imperiului).

Medievalii, la rândul lor, după ce creştinismul a devenit unica religie europeană, au edificat un sistem cultural şi de învăţământ în centrul căruia se afla teologia, filosofia fiind redusă la scolastică, iar ştiinţele, la matematica, astronomia şi medicina învăţate de la arabi.

Renaşterea şi gândirea umanistă au restaurat, într-o anumită măsură, modelul antic, edificând universităţi şi academii care puneau în centrul învăţăturii triada teologie – filozofie – ştiinţe, care se baza pe un echilibru între modelul de desăvârşire umană promovat de Eclesie (şi care era sfântul) şi cel antic (Mens sana in corpore sano). La drept vorbind, însă, oricât de mult ne-a plăcut, la un moment dat, să vedem în Renaştere o afirmare a laicităţii, singura modificare pe care aceasta o aduce faţă de Evul Mediu este dată de nivelul superior la care sunt acceptate filosofia şi ştiinţele: Renaşterea a rămas o epocă teocratică, mai impregnată însă de raţionalism decât Evul de Mijloc.

Iluminismul, pe de altă parte, a marcat începutul erei moderne. Filosofia a căpătat rolul central, atât în sistemul de învăţământ, cât şi ca factor de înnoire socială, urmată îndeaproape de ştiinţe, care, începând cu Enciclopedia, îşi vor vedea crescând considerabil influenţa.

Nu-i de mirare că secolul al XIX-lea a fost, în special în cea de-a doua parte a sa, secolul descoperirilor ştiinţifice, care au alimentat ceea ce avea să devină, la începutul secolului XX, revoluţia tehnico-ştiinţifică. Teologia va fi, ca urmare a acestei revoluţii, relegată la marginea cunoaşterii – căci şi Eclesia va fi scoasă în afara Cetăţii –, iar filosofia îşi va pierde treptat din importanţă, în favoarea unor noi discipline cognitive, de la sociologie la psihanaliză şi de la antropologie la semiotică.

Rezultatul acestei revoluţii în gândire nu a fost, însă, cel aşteptat. Ştiinţa şi corolarul ei, tehnica, au creat omului un cadru de viaţă comod şi confortabil, rezolvând în câteva decenii probleme cu care omenirea se confrunta de milenii. Progresul a părut răspunsul la toate provocările condiţiei umane, iar satisfacerea tuturor nevoilor materiale ale omului nu a mai fost o utopie, ci o realitate.

Însă preţul plătit pentru a se ajunge aici a fost pe măsură. Progresul a creat decalaje globale nemaivăzute până acum în istorie, între zone ale globului în care omul poate literalmente face turism în cosmos şi zone în care el trăieşte încă la nivelul Comunei Primitive, între ţări şi grupuri de ţări cu un standard de viaţă extrem de ridicat şi alte grupuri de ţări în care standardul este mai redus decât în Evul Mediu. Nu numai în plan social, ci şi în planul gândirii, existenţa acestor fracturi şi contradicţii a dus la spulberarea unei teme milenare: omul însuşi. Care a dispărut din filozofie, ca subiect de sine-stătător, după cum a dispărut şi ca fiinţă unitară. Omul contemporan a fost spart şi fracturat într-o sumă de limbaje, unitatea sa originară, cosmică (după cum zicea Mircea Eliade) fiind pulverizată.

Aceasta coincide cu apariţia unor spectre care ameninţă condiţia umană, mai grav decât orice altceva am cunoscut în istorie: războiul sau catastrofele nucleare (care pot să aneantizeze întreaga planetă), riscurile climatice şi catastrofele ecologice (care pot duce la dispariţia vieţii pe Pământ), dispariţia resurselor energetice (care poate provoca recesiunea vieţii materiale până la niveluri pre-moderne). Coincidenţa acestor riscuri şi provocări i-a determinat pe unii gânditori şi oameni de ştiinţă să propună un nou model de gândire şi educaţie, pe care, în lipsă de alt termen, l-aş denumi noul umanism. Un model în care, după exemplul Antichităţii şi al Renaşterii, ştiinţele, filosofia şi teologia să se reunească.

Dacă le revine unor personalităţi ca Mircea Eliade şi George Uscătescu meritul de a semnala, încă din anii ’70-’80 ai secolului trecut, riscurile abandonării omului ca subiect al filosofiei şi ale pulverizării unităţii lui originare, îi revine lui Mihai Drăgănescu meritul de a fi introdus cultura română în noul curent de gândire umanistă şi, totodată, de a reuni pionieratul cu o remarcabilă performanţă atât în ştiinţă – unde lăsat o operă solidă –, cât şi în gândire – unde a ilustrat, printre foarte puţinii la noi, fuziunea gândirii ştiinţifice cu cea filosofică şi, în ultimii săi ani, şi cu cea teologică. Performanţa de care vorbesc este cu atât mai remarcabilă, cu cât nu aparţine unui tânăr, ci unui savant cu mare experienţă, dar care şi-a păstrat, iată, resursele de a rămâne în avangarda gândirii şi de a inaugura noi domenii de cercetare, la o vârstă la care alţii se retrag în profesorat sau administraţie. Îndrăznesc să afirm că tinereţea spirituală este cea care a animat demersul reformator al profesorului Mihai Drăgănescu, atât în anii ’80, când a evoluat dinspre o modernă filosofie a ştiinţei către filosofia pur şi simplu, cât şi în anii ’90-2000, când această filosofie a îmbrăţişat orizontul Absolutului, printr-un fertil contact cu teologia. Căci racordul între cele trei discipline este realizat, potrivit lui Mihai Drăgănescu, în primul rând datorită similitudinii întrebărilor pe care ele şi le pun. Iar a sesiza întrebările este atributul tinereţii.

Fizica, bunăoară, după ce a depăşit graniţele atomului şi a pătruns în lumea sub-atomică, ajungând la particule care pot fi numai intuite, nu şi evidenţiate prin demonstraţii pozitive ale existenţei lor, ajunge la o întrebare la care ajung şi teologia, şi filosofia: ce este Dincolo? Ce se află în spatele acelei bariere la care ajunge gândirea ştiinţifică? Şi ce se află în spatele platonicienei lumi metafizice a Ideilor? Ce pulsează, cum spunea Heisenberg, acolo unde putem doar crede, nu şi demonstra, că există Ceva? Ce fiinţează dincolo de orizontul abstract al cifrelor, raţionale şi iraţionale, după cum se întreba şi matematicianul Norbert Wiener?

La aceste întrebări a încercat Mihai Drăgănescu să răspundă, mai întâi cu armele unei filosofii în care ştiinţele exacte jucau un rol esenţial. Profunzimile lumii materiale, din 1979 (reluată, în urma succesului deosebit al primei ediţii, în volumul Inelul lumii materiale, cartea sa din 1989) depăşea pentru prima dată, în filosofia românească a ştiinţei, epistemologia sau filosofia limbajului. Ştiinţa nu mai era limita la care se oprea ştiinţa, ca să fac un (aparent) paradox. Părintele şcolii româneşti de informatică, aşa cum i s-a spus, întrevedea, la începutul anilor ’80, limitele, nu atât ale ştiinţei, cât ale scientismului: atitudine cognitivă productivă la începuturile revoluţiei tehnico-ştiinţifică, dar care, pe măsură ce ştiinţa lărgea tot mai mult orizonturile cunoaşterii, devenea o frână în calea înţelegerii complexe a Universului. Profunzimile, ca să întrebuinţez un termen propriu gândirii lui Mihai Drăgănescu, nu mai erau accesibile exclusiv pe calea cunoaşterii ştiinţifice. Pentru a putea depăşi barierele tot mai numeroase la care ajunsese, aceasta trebuia să facă apel, într-o primă instanţă, la filozofie. La speculaţie şi la conceptele ei.

De aceea, consider că această carte marchează un punct nodal în edificarea noului umanism din gândirea românească. Inelul lumii materiale, reeditare a Profunzimii… şi  a Ortofizicii, a suscitat numeroase glose şi comentarii – în ciuda atmosferei politice agitate din ultimul an al dictaturii –, reprezentând o necesară fructificare a acelor interogaţii pe care savantul le formulase în deceniul anterior. Prin această carte – adevărată piatră de temelie a filosofiei româneşti contemporane –, cărturarul a deschis larg calea dialogurilor cognitive dintre ştiinţele exacte şi cele umaniste. Ştiinţele de frontieră, de la fizică la cibernetică, ne oferă nu doar posibilitatea unor răspunsuri mai bune la interogaţiile metafizicii clasice, ci şi o reformulare, la un alt nivel, a întrebărilor clasice ale filosofiei. Ce este existenţa?, bunăoară, devine o interogaţie mult mai complexă din clipa în care ştiinţa operează deja cu concepte ca anti-materie, particule subatomice sau, dacă tot vorbim de creatorul informaticii româneşti, bionică ori, de ce nu?, memorie pe micro-organisme. Posibilitatea unor repere de o exactitate de neconceput în epoca lui Kant nu anulează căutarea adevărului, cum ar spune unul dintre partenerii de dialog ai lui Mihai Drăgănescu, şi anume Constantin Noica. Dimpotrivă, după cum se poate constata din cărţile savantului, revoluţia ştiinţifică, departe de a îngusta orizontul filosofiei, l-a lărgit enorm. Ceea ce şi explică, probabil, refugiul acesteia în filosofia limbajului (sau analitică) şi, mai ales, abandonul perspectivei globale asupra cunoaşterii, care a avut efecte atât de nocive din perspectiva problematicii umane. Materia – ca să rezum, pentru uzul discuţiei, acest prim pas către un nou umanism – nu este, aşa cum o considerase ştiinţa, un element lipsit de conştiinţă şi, deci, de existenţă. Rolul filosofiei ar urma să fie acela de a formula direcţii de cercetare pentru ştiinţă, de conştiinţă ordonatoare a acesteia din urmă. Complementaritatea celor două rezultă, prin urmare, din misiunea lor comună de a înfrunta necunoscutul.

Ortofizica, din 1985 – publicată, în ciuda abaterilor majore de la linia materialismului dialectic şi istoric oficial, datorită unui referat semnat de Constantin Noica –, este al doilea pas către un nou umanism. De data aceasta, filosofia şi cunoaşterea ştiinţifică sunt supuse simultan (şi în relaţie reciprocă) unei reaşezări. Este vorba de un model ontologic de factură structural-fenomenologică, anunţat deja de două studii parţiale datate 1977 şi care nu văzuseră lumina tiparului. Dialogul ştiinţei cu filosofia devine o reintegrare a celor două. Ideea organizării lumii în paliere, care, spre a putea fi înţelese, trebuie raportate la lumea materială în întregul ei, valorizează pe un plan superior elementul socio-uman, care are nu numai conştiinţa lui socială, ci şi, cum spune filosoful, conştiinţa lumii materiale, a existenţei.

Volumul Informaţia materiei (1990) completează sistemul filosofic al lui Mihai Drăgănescu cu o inestimabilă componentă ştiinţifică: noţiunea de informaţie, vitală într-o civilizaţie a comunicării şi a circulaţiei halucinant de rapide a informaţiei. Interacţiunea informaţiei conţinute de lumea materială cu cea aflată pe palierul conştiinţei social-umane reprezintă, conform filosofului, chintesenţa gândirii sfârşitului secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea. Ea accentuează poziţia cheie jucată de om în existenţă şi îi reafirmă rolul de fiinţă unitară şi cosmică.

Regăsim câteva idei din această carte, reluate însă sub forma unor interogaţii care încep să atingă domeniul teologiei, în celebrul discurs de recepţie la Academia Română, susţinut la puţină vreme după revenirea instituţiei la o viaţă normală şi democratică şi publicat în 1991, cu titlul Tensiunea filosofică şi sentimentul cosmic. Această scurtă lucrare – în fapt, un eminent studiu, redactat însă într-o manieră oratorică adecvată împrejurării – reprezintă următorul pas, decisiv, către integrarea, în sistemul filosofic al lui Mihai Drăgănescu, a problematicii teologice. A teologiei, fireşte, în sens larg: reflecţie filosofică pe marginea existenţei Divinităţii.

Sunt edificatoare, în acest sens, câteva dintre textele publicate în volumul Eseuri din 1993, scrise înainte de această dată, dar nepublicabile în România comunistă, ca şi reflecţiile sale, cu totul originale, pe marginea unor scriitori contemporani. Fără să fie o natură dogmatică, dimpotrivă, Mihai Drăgănescu înţelege să îşi lase gândirea străbătută şi de întrebări privitoare la existenţa unei instanţe superioare palierului socio-uman. Chiar dacă savantul nu acordă religiei o funcţie de instrument şi de practică socială, gândirea sa postulează existenţa unei conştiinţe fundamentale, care este însăşi existenţa.

Noul umanism de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI constituie, în acest context, un răspuns al cărturarului la provocările noului mileniu: secularizarea radicală a vieţii spirituale, riscul nuclear şi cel terorist, bioetica şi dilemele morale ale progresului ştiinţific. Gândirea lui Mihai Drăgănescu se află în avangarda căutărilor spirituale ale noului mileniu, nutrindu-se deopotrivă din tradiţiile filosofiei româneşti, ca şi din experienţa unei vieţi închinate cercetării ştiinţifice avansate. Ea depăşeşte simpla interdisciplinaritate, devenind o metodă de gândire organică, după cum o demonstrează însăşi evoluţia operei filosofice a savantului.

În acest context, dialogul dintre ştiinţă, filozofie şi religie devine posibil.

Poziţia pe care se situează Mihai Drăgănescu nu este una teocratică şi, de altfel, sistemul său de gândire nu este nici panteist, nici teozofic. Potrivit savantului, trecerea de la ideea de conştiinţă fundamentală – căreia i se poate spune Dumnezeu – la cea de instrument şi practică socială – biserica – este ilegitimă ştiinţific. Însă nu trebuie exagerat spiritul său anti-ecleziastic: savantul nu cere bisericii să se dizolve, ci doar să nu confişte reflecţia despre acea Conştiinţă Fundamentală şi să nu îi interzică omului posibilitatea ridicării prin reflecţia filosofică. Aşa cum spune undeva, religia îl binecuvântă pe om, iar filosofia îl binegândeşte.

Religia rămâne, însă, o soluţie de rezervă a omului, la care acesta, vezi şi profeţia lui Malraux, va recurge tot mai des, pe măsură ce ştiinţa, pe de-o parte, şi filosofia, pe de alta, vor înceta să îi mai furnizeze răspunsuri sau nu vor mai satisface anumite domenii ale vieţii spirituale (cele afective, în primul rând).

 

Doamnelor şi domnilor,

Nu omagiem aici un savant scorţos şi previzibil, nici un gânditor atent la mode şi preocupat să nu lezeze susceptibilităţi. Opera sa rămâne încă o operă de pionierat, provocatoare, şi, chiar dacă numeroasele crize ale sfârşitului secolului trecut şi ale începutului acestui mileniu au slăbit încrederea în posibilitatea unei noi epoci umaniste – există şi oameni de cultură care susţin că trăim o epocă post-umanistă –, gândirea savantului este încă departe de a fi înţeleasă în toate implicaţiile ei. La o lectură mai atentă şi eliberată de prejudecăţi, găsim că atributele extreme care i-au fost, câteodată, aplicate – mergând de la idolatrie la blasfemie – nu sunt justificate de echilibrul funciar al unui sistem de gândire ce îşi propune să răspundă la provocările secolului XXI. Reunirea celor trei discipline – ştiinţă, filozofie, teologie –, aplecarea către literatură şi arte, concepţia integrată asupra cosmosului, toate acestea fac, cum spuneam, din Mihai Drăgănescu unul dintre primii exponenţi ai unui nou umanism în cultura română şi europeană.

A omagia o asemenea operă nu poate constitui un motiv de tristeţe, chiar dacă omul care a edificat-o a plecat într-o lume mai bună, ci de bucurie. Căci, cum spunea el însuşi, tulburător, „conştiinţa fundamentală a existenţei este fiinţa prin excelenţă, dincolo de viaţă şi, implicit, de moarte”. Asemenea opere, ca opera filosofică a lui Mihai Drăgănescu, contribuie nu numai la afirmarea unei gândiri româneşti în plan universal, ci şi la afirmarea omului ca fiinţă capabilă să depăşească, prin spirit, limitele vizibile ale materiei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: